Such a Perfect Day

Lou Reed spunea 
”...drink Sangria in the park
and then later
when it gets dark,we go home

Just a perfect day
feed animals in the zoo
Then later
a movie,too,and then home...”.

Cum să vă spun altfel decît că,pur și simplu,am avut o astfel de zi. Nu,nu am hrănit animale la zoo,nici nu am băut Sangria în parc,dar,am fost la film,care mi-a plăcut foarte mult și,cînd s-a înserat,am mers spre casă. Filmul este The Lego Movie,o reîntoarcere la vîrsta cînd cea mai mare grijă era să inventez ceva mai caștocan și mai gogonat decît prietenii cu care mă jucam pe Imper,strada vechiului și protectorului cartier Pantelimon. Nu,n-am avut niciodată,n-am văzut niciodată și n-am atins niciodată,la vremea pantalonilor scurți și a primei biciclete nici măcar o singură ”pietricică” multicoloră a celebrului joc scandinav. Era,atunci,la fel de inaccesibil ca o ciocolată Toblerone.Sau,ca o sticlă de Coca-Cola. Sau,ca un televizor color. Ok,ați prins ideea. Cu toate astea,după ce am văzut pentru prima oară (într-o revistă Pif) ce minunății se puteau construi cu micile cărămizi din plastic,am jinduit toată copilăria să am așa ceva. N-a fost să fie. Tocmai de aceea,acest film este,pentru mine,visul devenit realitate. Tocmai de aceea,finalul plin de învățăminte politically correct nu mi-a făcut gura pungă,cum,de regulă,se întîmplă cînd mă izbesc de această enormitate conceptuală a gîndirii pietrificate.
Am ieșit de la film pe la 4pm și am invitat o foarte bună prietenă,și foarte frumoasă,la un prînz întîrziat. Mai degrabă a fost o cină. Am vrut,inițial,să mergem la Amada,restaurantul pescăresc din Piața Rosetti,dar era închis. Apoi,mi-am amintit de Zavat,un loc în care mai fusesem și care-mi plăcuse destul de mult. Am ajuns după o plimbare lejeră printr-un București binecunoscut,dar suficient de însorit cît să fie plăcut. La parter nu se fumează,iar eu îmi iubesc prea mult viciile (citește pipa și trabucurile) cît să fac efortul escaladării celor douăzeci și ceva de trepte pînă la masa de la etaj. Nu erau prea mulți clienți,așa că ne-am așezat la fereastra de la care se vedeau casele și curțile străzii Popa Nan,care mai păstrează,calm,amintirile unei lumi simple și demne. Timpul trece frumos și ne împrietenim cu el. Nu-l zorim,îl primim lîngă noi și îl invităm să ne spună povestea noastră,așa cum este și așa cum nu a fost. Răsfoim meniul și îi recomand prietenei mele sardinele pe grătar. Neapărat. Îmi plăcuseră de fiecare dată. E un fel simplu,dar eu nu mă satur niciodată să-l comand. Ar mai trebui să mai luăm dovlecei pane și,poate,ceva icre. Dar și zacusca de pește ne face cu ochiul. La fel și haloumi pe grătar. Of,plăcută nehotărîre. Pînă la urmă au fost sardinele (20 lei),dovleceii pane (12 lei),o gustare pescărească (35 lei)  și haloumi pe grătar (14 lei). Plus un ceai verde,o vodcă și un pahar cu vin alb,demisec. A,da,și pită grecească (2,50 lei).

Arată bine,nu? La fel de important,miros bine și sînt gustoase.
Între timp,cuvintele făceau ce știu ele mai bine să facă,așezau trecători atunci cînd ne așezăm,din ce în ce mai confortabil,pe malurile noastre tăcute. Vorbeam și mîncam,ne bucuram de o masă reușită,fără fasoane,dar pregătită cu atenție și cu plăcere. Sardinele au fost patru pe farfurie,calde și rumenite,peste care e nevoie să arunci,doar,cîțiva stropi de lămîie. Detaliul care le-ar fi făcut desăvîrșite,și care lipsea,era aroma specifică grătarului în aer liber,pe lemne. Și,eventual,masa așezată într-un mic port,uitat de Mediterană. Chiar și așa,nu aveam motive să ne plîngem,mai ales că și celelalte farfurii erau îmbietoare. Da.dovleceii sînt bine rumeniți și scurși de ulei,ușor crocanți la exterior și fragili în interior,consistența gumos-elastică de haloumi este bine subliniată de urmele și aroma tigăii,iar pita grecească (seamănă,cumva,cu lipia noastră,dar e mai densă) e foarte potrivită pentru icrele și zacusca de pa platou. Recunosc,acestea nu ieșeau în evidență,dar acesta e un lucru bun,pentru că erau,de fapt,complementare cu vedetele mesei. Peștele marinat de pe platou avea calitatea de a nu atrage atenția,cu tot dinadinsul,asupra lui,adică nu era înecat în oțet. Poate că ar fi fost potrivit să beau vin alb,sau roze,dar,mă știți,nu beau decît vin roșu și acela,totdeauna,nu din podgoriile românești. Deși,în ultimele săptămîni,am tot încercat cîteva soiuri d-ale noastre. Voi reveni.
E destul de simplu să aflați dacă mîncarea a fost bună;trebuie să urmăriți culorile,sau,mai precis,dispariția lor și invazia albului. Încet-încet,farfuriile se lasă dezgolite și asta nu e,deloc,rușinos. E dovada supremă a reușitei,e apoteoza,e climaxul. Cu cît mai mult alb,cu atît mai bine,mai plăcut și mai gustos. De accea cred că vesela trebuie să fie,obligatoriu,albă. Creează tensiune,prelungește preludiul și oferă satisfacția finală. La Zavat așa a fost.
Într-un anume fel,ne puteam lipsi de dulcegăria finală,dar,dacă tot eram prin zonă (Mediterană,adică),ce-ar fi să închidem cu

baclava (15 lei),la două lingurițe,firește. După cum vedeți,porția e mare. Și are de toate cele de folosință în această alcătuire clasic balcanică,i-aș spune. Poate prea multe,pentru că,așa cum bine a observat însoțitoarea mea,simțeam cum un întreg roi de albine ratase stupul și livrase mierea pe desertul nostru. Aici trebuie să recunosc faptul că,probabil,sînt și eu,puțintel,vinovat. Am întrebat dacă e dulce și acoperită de sirop,așa cum îmi place...Să zicem că au vrut să fie siguri. Una peste alta a fost bine,a fost frumos,a fost gustos.
Am mers pînă la capăt de Popa Tatu și dincolo de el.
”...and then home”

FlorinB

Camera

Trec deseori pe Calea Dorobanților și nu am o atracție deosebită pentru această,cum era/este expresia stupidă?,”arteră centrală a capitalei”,care este un amestec dezordonat (vorbind foarte blînd...) de case vechi și frumoase (unele impunătoare),dar îmbătrînite și triste (destule) și blocuri comuniste sufocante;iar,din loc în loc purulentele excrecențe post ”89,tip cafenele,magazine țipătoare și altele asemenea. Nu-s multe,adevărat,dar suficiente cît să altereze privirea și aerul distins al bulevardului. Salvarea vine,în mare parte,de la clădirea liceului I.L. Caragiale,de la clădirea cu zodii (sorry,nu-i știu numele) și de la vilele care au rămas pe partea dreaptă,cum mergem spre televiziune. Există și un soi de parc (foarte mic) în Piața Dorobanți,dar și o anormalitate numită piața Dorobanți. Este minusculă,acoperită,are cîteva tarabe cu carne,brînzeturi,pește și fructe. Pe jos este gresie,e foarte luminată și e,de fapt,o tarabă expandată. Anormalitatea vine din prețurile practicate acolo,coborîte,parcă,din vitrinele magazinelor din zonă. E ridicol. Și nu vorbesc despre cine știe ce trufandale,ci de omniprezenta brînză din Mărginimea Sibiului și porcăriile adiacente,de flori și de fructele așa-zis exotice (de exemplu,cireșele și căpșunele din timpul iernii). Singurul lucru remarcabil,și pentru care trebuie să-i mulțumesc lui Alex Baciu,este o pescărie, cu pește și fructe de mare și unde puteți mînca delicioase feluri pregărite pe loc. Am trecut,în fugă,dar vreau să revin și să gust.
Pînă atunci vă invit în La Chambre,care este destul de aproape de intersecția cu șoseaua Ștefan cel Mare,pe stînga,mergînd către Piața Dorobanți. Deși observasem locul de vreo doi ani,nu reușisem să deschid ușa acestui cochet magazin de vinuri. Îmi plăceau geamurile mari care lăsau privirea să scaneze încăperea bine luminată,pe ai cărei pereți sticlele stăteau aliniate și erau dornice de rendez-vous-uri cu îndrăgostiții de vinuri bune. Pînă într-o bună zi (cred că era seară),cînd n-am mai rezistat și am pășit înăuntru. Cam asta am văzut și,de atunci,îmi place să revin.

Cele două doamne,pricepute și foarte amabile,care se ocupă de Cameră mi-au spus că,inițial,aceasta era centrată pe vinurile franțuzești,pe care proprietarul (clujean iubitor de vin bun) le aducea după îndelungi căutări prin podgoriile Franței. Este un domn căruia îi place să caute și să descopere soiuri și mărci,încă,nu atît de cunoscute pe malurile dîmbovițene. De ceva timp,căutările s-au mutat spre sud,către arzătoarea Spanie,iar pereții s-au umplut cu mărcile acestei țări. Roșii,roze,sau albe,spaniole,românești (destule),sau de pe alte meleaguri,toate vinurile de aici au o poveste care merită auzită și pe care e bine să v-o amintiți cînd turnați în pahare. Între timp,am devenit un obișnuit al Camerei,astfel că am fost invitat la o degustare a Casei Murfatlar,cu vinurile premium Sable. Care n-au fost rele. Nu (mai) pot să fac o descriere amănunțită a soiurilor pe care le-am gustat,pentru că au trecut cam două săptămîni și,din păcate,nu mi-am luat notițe. Sper să le mai încerc și să fiu mai precis. Oricum,nici din oferta Camerei nu am încercat decît foarte puține și,surprinzător pentru mine,am ales un roze sec din Spania,Fuenteseca,Bobal cu Cabernet Sauvignon;știu de ce l-am luat,datorită culorii,un soi de nuanță de cognac,care m-a făcut curios. Cum nu-s iubitor de roze-uri,am să spun cinstit că nu prea mi-a plăcut. De fiecare dată aveam alături de pahar cîteva felii de brînză destul de mirositoare și,astfel,am reușit să golesc sticla,în vreo trei zile... A mai fost o sticlă de Bouquet Nouveau,Thracian Valley,2013,un fel de Beaujolais,bulgăresc,acceptabil; plus două românești, 1,La Chambre,Aux Bons Vins (Fetească Neagră 90% și Merlot 10%),produs în podgoria Dealu Mare,Urlați și Nobilitas,un Merlot din domeniile Intervit,pe terasa superioară a Dunării. Decente,într-un singur cuvînt. Sorry pentru că nu vă dau și prețurile vinurilor despre care am vorbit,dar,am rătăcit bonul.Sper să-l găsesc.
Cam asta am avut a vă spune,că am descoperit o Cameră plăcută,cu pereții ”tapetați” cu sticle cu vin, unde îmi place să revin și de unde ies însoțit de...o bucată de ”tapet”. Ceea ce vă cam doresc și dumneavoastră.

FlorinB

Iată

Vineri după amiază,printr-un București plouat și posomorît,încerc să găsesc un loc plăcut și cald și primitor, unde să mănînc ceva bun și care să-mi placă îndeajuns cît să scriu despre. Sînt prin zona străzilor Știrbei Vodă-General Berthelot și mai am destul timp pînă la întîlnirea cu elevii liceului Sf. Sava (prima în cadrul proiectului Education a l'image),pe care eram curios să îi întîlnesc la discuția despre A fost sau n-a fost. Mergeam pe strada General Budișteanu uitîndu-mă la casele frumoase,dar cam neîngrijite,cînd privirea mi-a fost atrasă de o curte a cărei poartă deschisă era ca o invitație către descoperiri și întîlniri care să devină amintiri. Mă apropii și observ,în stînga,pe iarbă,un...rinocer pitic și mov. Stătea liniștit și privea curtea,oamenii,casele veghind,parcă,la liniștea și bunăstarea locului. Părea coborît,sau,mai degrabă,ieșind din pădurile Narniei. Senzația pe care o aveam era că sînt acolo unde trebuie să fiu și că am găsit ceea ce căutam. Aici e momentul să spun că la intrarea în această curte minunată,pe unul dintre ziduri,era o placă pe care scria Voila (strada General Constantin Budișteanu 18). Acum,cînd scriu,nu-mi amintesc dacă e mentionat și cuvîntul ”Bistro”,sau ceva de felul ăsta. Probabil,da. În curte sînt mai  multe case,dar cea din fața mea mă interesa,cea pe care o veghea prietenul mov. Cu aspectul ei interbelic,cu ferestrele mari și cu scara micuță care conducea la o intrare dincolo de care zăream mese,scaune și rafturi cu sticle de vin,simțeam că am nimerit într-un loc care avea să-mi placă și care va fi mai mult decît un simplu spațiu de ”luat masa”. Dinăuntru,o domnișoară simpatică mi-a făcut semn să intru prin lateral. Cum am deschis ușa,privirea mi-a fost atrasă în jos (nici acum nu știu de ce...) de un portret al lui...Ceaușescu. Aolică,unde am nimerit? Am înaintat prudent,sperînd că micul rinocer mă va proteja de fantome. Mai era ceva care m-a dus cu gîndul la anii ”80: mirosul. Mirosea ca într-o casă din acei ani,a vechi,dar într-un mod plăcut,neagresiv,ca mîngîierea bunicii care mă liniștea cînd visam urît. Încăperea mare,înaltă era mobilată în stilul anilor de care pomeneam,astfel că totul îmi era foarte familiar,cu mici diferențe. Totul părea vechi și nou,în același timp,suficient cît să mă intrige.

În plus,nimic nu părea a semăna cu un bistro. Unde oi fi nimerit? Tabloul,mobila,rinocerul,cred că ușa era,de fapt,a dulapului care mă trimisese nu în minunata Narnie,ci în România dinainte de Revoluție. Numai de n-ar apărea vreun securist care să-mi ceară buletinul...Am înaintat în mijlocul camerei,gîndindu-mă pe care dintre cele trei-patru uși să intru,cînd am văzut sus,deasupra intrării principale asta

”Piticu”,sigur,nu ar fi acceptat acest cuvînt al pierzaniei capitaliste să troneze într-o casă. Buun,deci sînt într-o casă de oameni normali,din secolul 21. Mai rămînea să găsesc bistro-ul. Dar,nici nu-mi venea să plec fără să aflu mai multe despre acest ținut,parcă,uitat de timp. O tînără doamnă se apropie și îmi spune că tot ce văd este mobilă din acei ani ”80,dar restaurată. Firma care face asta se cheamă Eclectico Studio,iar patronul este într-o cameră. Vorbesc cu dumnealui și rămîne să-l caut,pentru că am și eu cîte ceva prin casă tocmai potrivit(e) pentru restaurare. Mă simt norocos,fiindcă mă tot gîndeam să fac un lifting îmbătrînitelor șifoniere,mese și recamierului care mă înconjoară cu blîndețe de la naștere. Merită.

Deocamdată e timpul să pun nostalgia pe ”Hold” și să intru în bistro. Sînt două camere,nu foarte mari,cu pereții curați,dar lăsați la vedere,adică gri,fără nici un fel de adăugire (lavabilă,tapet,sau altele de felul ăsta). Efectul e remarcabil,pentru că tot ce este agățat pe aceștia este mult mai vizibil,mai atrăgător și,cumva,mai jucăuș. Simplitate și eleganță. Îmi place foarte mult. În prima cameră este și barul propriu-zis și două,sau trei mese. în cealaltă sînt patru,sau cinci,toate din mobilier funcțional și comod,colorat,aș spune confortabil. Meniul,vorbesc chiar despre obiectul ca atare,este și el în ton cu ansamblul,astfel că totul respiră un aer tres chic. Se fumează și îmi aprind pipa.

Privesc fumul cum cucerește candelabrul și oglinda,iar imaginea asta mi se pare seducătoare. Simpatica domnișoară care m-a ghidat către intrarea în casă îmi recomandă burgerul zilei. O ascult,fără să zăbovesc,cum de obicei fac,asupra meniului. Oricum,există și o tablă pe care sînt scrise recomandările zilnice,în buna tradiție a bistro-urilor pariziene. Cred că am citit supă de linte,porc cu tagliatelle și...încă ceva. Mai sînt două mese ocupate,există wi-fi,muzica franțuzească în surdină acompaniază gîndurile pînă cînd,brusc,acestea dispar și lasă locul privirii,mirosului și gustului:sosise burgerul!

Semnul de exclamare pe care l-am așezat la finalul ultimei propoziții are rostul lui. După cum vedeți,arată bine,foarte bine. E mare,carnea de vită e suculentă (l-am cerut medium rare spre rare),nu e agresat de mirodenii inutile,e acoperit de brînza care s-a topit la căldura cărnii,iar legumele obligatorii completează,prin textura și prospețimea verde,gustul pe care îl aștept de fiecare dată,dar pe care nu-l regăsesc întotdeauna. E servit cu o folositoare salată verde alături (rucola și altele asemenea) și este așezat pe o pseudo-tavă care seamănă cu ceramica nefinisată,un soi de ardezie subțire. Efectul e asigurat. Deși am tacîmuri,îmi folosesc mîinile,pentru că doar așa simt că mănînc un burger cum se cuvine. C mon,e burger,definiția modernă a fast food-ului,cuțitul și furculița sînt inutile,ridicole uneori. Mon Dieu,que  c est bon! Zemos,gustos,savuros,aș spune că nu-i lipsește nimic. Și,totuși,ce-a vrut să spună prin ”burgerul zilei”? Întreb. Răspunsul e că variază celelalte ingrediente: într-o zi e brînză cu mucegai,într-alta e cheddar și tot așa. Ingenios și simplu. Efectul e că gustul principal rămîne același cu care ne-am obișnuit și pe care-l căutăm,dar simțim,în fundal,ceva deosebit ce ne trezește puțin din amorțeala banalității. Timpul trece repede și m-am trezit că se apropie ora întîlnirii cu elevii de la Sf Sava. ce bine că-s aproape. Plătesc (32 lei pentru burger) și îmi spun să revin pentru desert,mai ales că aflasem de o tartă cu lămîie și mac.
N-o mai lungesc inutil. După un dezamăgitor cvasi-monolog cu acești adolescenți blazați,mă așez la o altă masă (în camera cu barul) și cer desertul de care pomeneam (13 lei). Între timp vorbesc cu Nicholas,care cred că este proprietarul acestui fermecător bistro. Aflu că e deschis de un an (aprox),că folosește ingrediente atent alese,o mare parte venind din Franța (brînzeturile,vinurile) și că a vrut să ofere bucureștenilor un loc unde să vină și să mănînce cu plăcere,cu un preț decent. Eu spun că a reușit. Vorbim de vinurile franțuzești și îmi oferă să gust dintr-un Gewurztraminer,spunîndu-mi că voi fi surprins. Mie nu-mi plac vinurile albe,adică nu am în casă,nu cumpăr și nu mă (prea) interesează conjugarea,obligatorie,zice-se,acestor soiuri cu anumite mîncăruri. De aceea,încerc ”albele” doar la degustări și,rareori, la insistențele unor prieteni. Pe scurt,mai mult din politețe,am acceptat oferta lui Nicholas (sper că i-am scris numele corect) și,trebuie să recunosc,am fost plăcut surprins. Eu asociez acest soi cu dulcegăria înțepătoare,deranjantă. E(ra),pentru mine,un vin mult prea sprințar. Nu și acesta. Deși păstra nota distinctă a soiului,tonul era mai serios,se cumințise. Trecuse,cumva,de vîrsta adolescenței zburdalnice și începuse să se maturizeze,dar nu complet. Nu era rău deloc. Gata,suficient. Cerusem un pahar cu vinul lunii recomandat de Voila,Bodeaux AOC 2011/J. Fleury (15 lei),un roșu blînd,cu abia perceptibile note de fructe. Un roșu curat franțuzesc,l-aș numi. Știu,ar fi trebuit să fie însoțitorul perfect pentru burger,dar m-am grăbit să comand,atunci...vodcă (Wyborowa,8 lei/40 ml...). Nu trece mult timp și după cîteva minute,voila

Nu știu cum vedeți dumneavoastră această felie,dar eu,cînd mi-a fost așezată în față,culoarea și textura (la prima vedere),m-au dus cu gîndul la o felie de...drob. Din fericire,gustul diferea. Era,în fapt,o tartă cu blat și compoziție sfărîmicioase,cu ingredientele bine echilibrate,în al cărei gust distingeam și lămîia și macul. Frișca fină de alături (home made) atenua ușoara asprime a tartei și îi înlesnea alunecarea. Nu ocoliți semințele de cardamon așezate lîngă tartă,alt detaliu care conturează stilul acestui bistro.

Nu termin fără să vă spun că gazdele (și un tînăr,foarte priceput și politicos chef) mi-au oferit să gust și din porcul cu tagliatalle de care pomeneam la început, Delicioase! Asta înseamnă un singur lucru: I ll be back! Sper să vă găsesc la una dintre mese. 

A bientot,

FlorinB

Plimbări

Bună seara. Observ cu tristețe că au trecut trei săptămîni de la ultima postare. De fapt,am să fac o mică precizare:nu-mi place acest cuvînt,”postare”,e prea tehnico-bloggero-internetico-aseptic,altfel spus,e ca un schelet căruia i s-au smuls nervii,carnea,viața. Pe scurt,am să încerc (sper să și reușesc) să-l elimin din vocabularul acestui blog. Nu-mi e pe...gust. Revenind...
În cele trei săptămîni de la ultima însemnare am fost la Brașov și la Sibiu cu Caravana docuArt, unde am întîlnit oameni curioși și unde m-am plimbat pe străzi frumoase,vesele și îngrijite; am intrat în localuri primitoare și am mîncat bine,mi-am făcut plinul cu prăjiturile celebre și gustoase de la cofetăria La Vatra Ardealului și am mîncat piept de rață picant la Tango,un bistro din Piața Mică sibiană. În București am fost de cîteva ori într-un loc cu mîncare bună și cu dulciuri și mai bune pentru luat acasă,sau,dacă vreți,take away food. Am găsit o brutărie (din sat) de unde puteți lua cea mai bună pîine din București,aș zice. Și unde puteți găsi și prăjituri foarte bune. Și am mai testat cîteva vinuri românești rezonabile. Cum se spune,zile pline.
Între timp,am stat treaz ca să văd decernarea OSCAR-urilor. Care,din păcate,au fost dezamăgitor de previzibile. Vorba prietenului Alin Ludu Dumbravă,în lupta dintre trecut și viitor a cîștigat trecutul. Mare diferență nu ar fi fost dacă Gravity ar fi ieșit învingător (era să zic de pe orbită...),pentru că și ultima creație Alfonso Cuaron este doar etalarea unei coregrafii ultra CGI-izate,fără pic de emoție și cu un final suficient de patetic cît să te întrebi cum a putut acest film,în ansamblul său,să fascineze critica de specialitate pînă la opacitate. Mă rog...Dar,prieteni cinefili și iubitori de rafinamente,am revăzut și filmul pe care l-am considerat (și îl consider și acum) cel mai bun al anului trecut,Only Lovers Left Alive,regizat de inconfundabilui Jim Jarmusch. Pentru că este un film atît de frumos și de adictiv am să revin cu detalii despre această poveste de dragoste eternă. Pînă atunci,vă rog,ba nu,vă implor să mergeți să-l vedeți.
Și descoperirile continuă într-un ritm,deocamdată,revigorant,pentru mine. Spun asta pentru că,deși bucureștean de cîteva generații,nu am o mare afecțiune pentru orașul meu natal. Nu-l iubesc și nu pot să-l iubesc necondiționat și fără rest. În cele mai întinse părți ale lui,nu-mi place. E murdar,sufocant și sufocat,e căpiat,e înfumurat fără motive și rămîne,cu încăpățînare,nedezvoltat. Tocmai din toate motivele astea,la care pot adăuga,fără mari eforturi,zilnicele,inevitabilele și nesfîrșitele piedici care îi epuizează pe bucureșteni,simt un fel de jubilație cînd întîlnesc insule de normalitate și,uneori,de frumusețe.Acum,două nume vă propun: La Chambre și Voila.
Fiecare dintre toate aceste locuri merită cîte o cronică detaliată pentru că oamenii care le-au construit și care ni le oferă merită să fie (re)cunoscuți și merită să le fim recunoscători. E simplu cum putem face asta;trecîndu-le pragul și revenind.
Pînă la cuvinte,vă ofer imagini;într-o,oarecare,neordine. Sper să vă placă.
A bientot,

FlorinB

Aceeași sîmbătă

Pînă să ajung în Piața Amzei, am trecut pe la librăria (foarte aproximativă...) din fața Muzeului Literaturii Române. Cei care iubesc cărțile știu, cu siguranță, locul. Este, de fapt, o gheretă din tablă unde găsiți cărți despre care majoritatea librăriilor nici nu știu că apar: poezie, critică literară, eseuri, debuturi și reviste literare din orașele unde acestea mai apar, cu încăpățînarea admirabilă a unor dedicați. Eu am descoperit-o în anii de după Revoluție și i-am rămas fidel, chiar dacă nu am mai vizitat-o de vreo doi-trei ani. Da, poți fi fidel cu sincope. Pe lîngă dezordinea obositor-fermecătoare a coloanelor ridicate din mii de pagini scrise, a rafturilor și a meselor acoperite cu sute de cărți și de titluri, această cutie metalică cu alură de balcon (ceaușist) închis și lipit de pămînt mai are ceva plăcut: gazdele. Cele două răbdătoare doamne (pe vremea cînd treceam des pe acolo erau două) care ghidau cu bucurie și pricepere pe oricine intra ca să caute ceva anume, sau care, doar, descoperea locul.
Uau! Aproape că nu se mai vede nici tavanul cutiei, atît de multe cărți au apărut. Nu mai trecusem de mult, adevărat, dar, chiar și așa, surpriza a fost totală. Abia mai poți păși , spațiile dintre cărți sînt ca rîndurile de pe paginile acestora, iar citirea titlurilor obligă la o gimnastică asemănătoare cu celebrul dans al hipopotamilor lui Disney. În primele minute am fost năuc și paralizat, în același timp. Ochii îmi fugeau în toate direcțiile, dar corpul refuza să se miște. Încă evaluam posibilele trasee, încercînd să-l aleg pe cel mai puțin periculos pentru siguranța volumelor al căror echilibru ținea de o fizică totalmente nepămînteană. Norocul meu a fost vocea pe care am recunoscut-o imediat, dar pe care, la primele silabe, n-o vizualizam în rețeaua cazematelor din hîrtie. Bref, am mai aflat cîte ceva despre neliniștita lume literară bucureșteană și am plecat cu două cărți, un eseu de Basarab Nicolescu despre poezia lui Ion Barbu și un mic volum cu scrisori ale lui Nae Ionescu. Cum spuneam, o sîmbătă frumoasă.
Mda, Piața Amzei...O mare dezamăgire. O clădire modernă și urîtă, beton, metal și sticlă, rece și respingătoare, un exemplu clar de prostie organizatorică a edililor orașului. Piața de flori atît de colorată și de veselă a dispărut, iar gălăgia ofertelor și agitația frumos mirositoare au lăsat locul părăsit, fără viață, cu două-trei tarabe stinghere. Cine știe, poate că ziua și ora nu erau cele mai potrivite, poate că-n restul zilelor este mai bine și zona este populată și ofertantă. Am să verific și vă voi anunța. Bine-ar fi...
Mi-era nițel sete și soarele îmbietor mă chema la o terasă, undeva. Nu prea mai aveam timp și mă îndreptam, încet-încet, către Piața Romană. Pe un colț al străzii Mendeleev văd ceea ce văd mereu de ceva timp: o vitrină pe care scrie Donia,Băcănia cu suflet și o ușă care dă într-un culoar îngust, cu sticle, cutii, anunțuri specifice unui magazin cu ”produse tradiționale”. Ghilimelele sînt peiorative, pentru că am un fel de frison cînd văd, peste tot, aceste mici dugherne care vînd aceeași brînză ”autentică de Sibiu”, aceleași și aceleași preparate ”românești” din carne, care sînt tot mai monotone. Totuși, sînt mereu curios, mereu intru cu inima deschisă și cu gura și nările pline de pofte. Dincolo de asta, prezentarea acestei băcănii arăta atenție și dorința unei ieșiri din monotonie. Și nu știu de ce, dar credeam și speram să găsesc și o masă la care să beau ceva, eventual o tărie de-a noastră. După ce treceți prin acest antreu (îmi place sonoritatea cuvîntului, îmi amintește de casa copilăriei), intrați în prima cameră, unde găsiți vinurile și celelalte ”alcoale”, adică palincă, rachiu și altele de felul ăsta, dar și cadouri asociate acestor produse. În dreapta este cealaltă încăpere, cu vitrina frigorifică în fața căreia trebuie să zăboviți puțin, cu pîine cu cartofi de Brașov, cu gemuri, zacuști, cu dulcețuri și, mai nou, cu chutney, unele făcute în zona pe care o patronează Prințul Charles și cu altele asemenea. Nu, nu era o masă la care să stau, dar privirea mi-a sărit la un frigider cu bere, unde l-am recunoscut pe cel mai nou prieten al meu, Zăganu. Oh, ce surpriză foarte plăcută. Dar, ce mai văd lîngă? Terapia Gold și Terapia Platin, bere făcută (nu-mi vine s-o alterez spunîndu-i produsă) de Clinica De Bere, în Timișoara. Mi se spune că este bere nefiltrată, care nu stă mai mult de două-trei săptămîni pînă să ajungă pe rafturi. Prima este blondă nefiltrată, iar cealaltă este albă nefiltrată. Desigur, am să cumpăr cîte o sticlă din fiecare, nu înainte să beau una la fața locului și aceasta a fost Terapia Platin (7,9 lei). Este bună, are gustul specific de nefiltrat, este rece și revigorantă, are 5% alcool și îmi place. Terapia Gold (7,9 lei) are 4,7% alcool, face un mic guler de spumă în pahar (am băut-o acasă), bulele urcă cu veselie spre suprafață, are gustul mai puțin pronunțat decît Platin, dar și una și cealaltă păstrează aceeași prospețime revigorantă a nefiltrării. Oricum, observ cu oarecare surprindere că, de ceva timp, vorbesc cu nițică pasiune, despre bere și, încă, despre berea românească. Spun ”cu surprindere” pentru că mie nu prea-mi place berea. De fapt, nu-mi place ceea ce se cheamă lager, berea produsă industrial, fără pasiune și fără nimic specific. De aceea am fost și sînt bucuros că am descoperit nu una, ci două sortimente de bere (Zăganu și Terapia) pe care le beau cu plăcere cînd am chef de această băutură. Asta nu înseamnă, în nici un caz, că vinul ar avea concurență în preferințele mele. De altfel, una dintre descoperirile remarcabile pe care le-am făcut anul trecut este un vin roșu, de fapt, două soiuri, din zona Buzăului. Am să detaliez curînd.
Revenind în spațiul primitor al Băcăniei cu suflet (Mendeleev 37), vă mai spun că am zăbovit vreo trei sferturi de oră, vorbind despre măncare bună și despre obiceiurile culinare greșite ale românilor cu proprietara, o doamnă dedicată și cunoscătoare. Printre alte bucate pe care am să le încerc sînt și puiul și curcanul crescuți la țară, care trebuie comandați și despre care proprietara spunea că au gustul pe care trebuie să-l aibă înaripatele sănătoase. Dacă nu greșesc, prețul este de 35 lei/kg, aprox. Eu zic că merită.
Cum se apropia ora de începere a filmului, am mai cumpărat un pachet cu brînză Cheddar, brînză maturată cu ardei iute (19,8 lei), făcută la Valea Strâmbă, Harghita, puțin mai tare decît originalul, o cutie de 165 gr. cu Deltaica, sardeluță marinată în ulei (6,5 lei), produsă la Tulcea, cu 130 gr șprot decapitat eviscerat  marinat, bune, cu o carne fermă și curată, căreia mai trebuie să-i adăugați lămîie și, eventual, puțină verdeață, un pachet cu Biscuiți ecologic integrali cu semințe de chimion (10 lei, cam scumpi), crocanți și cu gustul ușor înțepător al chimenului, tocmai buni pentru icre, aș spune. Cînd să plec, m-am oprit la rafturile cu vin românesc și, mai mult curios, am luat o sticlă de Sarica Niculițel, Cabernet Sauvignon, (2012, 16,5 lei) și una cu Pelin Roșu de Urlați, (19,95 lei). Motivele pentru care am cumpărat două sticle cu vin roșu românesc (dintr-un magazin și nu de la un tîrg...) sînt simple: eram foarte, foarte curios dacă Pelinul mai era la fel de amar de cum mi-l aminteam de pe degetul copilăriei (cînd eram mic, mi se permitea să-mi înting degetul în unele băuturi și să gust...) și eram la fel de curios cum putea fi la gust un vin de 16,5 lei, dintr-o podgorie cu un soi de tradiție populară în rîndul băutorilor autohtoni. Nu am făcut poze înăuntru, sau bucatelor pe care le-am cumpărat. Poate la următoarea vizită. Vă arăt, doar intrarea, poate, cine știe, vă va face să intrați.

Atît, deocamdată. Revin cu impresiile despre cele două vinuri, cu vinul pe care l-am descoperit anul trecut și cu o escală la Chic Meniu. Merită.
Pînă atunci, e timpul să mai scriu cîte ceva și despre filme, mai ales că aflu, chiar acum, cîștigătorii BAFTA. Din păcate, cîștigătorii sînt dezamăgitoarele și mediocrele 12 Years a Slave și Gravity.
La revedere și enjoy life!

FlorinB

Sîmbătă, într-un București frecventabil

Am plecat de acasă înaintea prînzului, ca să ajung la tîrgul săptămînal de la Muzeul Țăranului Român. Am ajuns repede,dar, curtea era goală. Din nu știu ce motiv, nu era tîrg. Cred că nu știam eu bine și acesta nu este chiar în fiecare săptămînă. Nasol. Mai aveam mai bine de trei ore pînă să intru la film, la Camille Claudel 1915, la Elvira Popescu. Am ceva timp să dau o raită prin zonă, să văd dacă e ceva nou, bun și frumos. Cobor pe Calea Victoriei, merg lejer și ajung în dreptul unui geam mare, trec de el, dar, mi se pare că văd ceva cu coada ochiului. Mă întorc și văd o pereche, la masă, într-un spațiu care părea destul de ofertant. Nu, nu asta îmi atrăsese atenția. ”Scanez” mai bine locul și mă lămuresc: o tablă mare, pe care erau scrise, cu cretă, feluri de mîncare, asta nu mă lăsase să trec. Mă apropii și citesc, printre altele, omletă cu trufe. Tocmai bună pentru un mic dejun întîrziat. Firește, intru. Nu înainte de a afla și numele bistro-ului. ad hoc bistro. E pe Calea Victorie 214 și sună frumos.
Cum deschideți ușa vă întîmpină, în stînga, bucătăria, care este la vedere, și care ține și loc de bar, pentru că am văzut sticlele aliniate într-un colț. Aceastî primă cameră nu e foarte mare și, din ea, faceți trecerea, prin dreapta, în spațiul propriu-zis unde sînt mesele. Trei la număr, înalte, avînd șase scaune, cu varii aranjamente care colorează camera. Pereții sînt acoperiți, în totalitate, cu material lemnos (nu știu cum să-i spun altfel), iar podeaua are dale mari într-o nuanță de gri. Mai este și un fel de tejghea cu scaune, în fața unui geam negru (nu știu dacă vopsit, sau nu), suficientă pentru clienții singuri. Acolo m-am așezat, cu spatele la cameră. Dintre cele trei mese, două aveau rezervări pentru cîte patru locuri, semn că bistro-ul este căutat. Am mai observat tot felul de mici obiecte (căni, vaze, un fel de mic tablou cu timbre cu fotbaliști, altele de felul ăsta) care dau locului un aer shic, sau, dacă preferați, poate fi introdus foarte bine în atitudinea hipster.

Orice ar putea însemna asta...Muzica era suficient de decentă cît să nu o bag în seamă, iar ecranul plat n-a funcționat, din fericire, pînă aproape cînd am plecat. Repet, era 1 și ceva pm cînd tabla-meniu, plină cu litere albe, mi-a fost așezată în față. Aveam de ales între mai multe omlete, pește, supe-creme, mă rog, felurile obișnuite unui bistro. La un moment dat mi-a făcut cu ochiul ceva vînat, dar am rezistat tentației, pentru că intrasem cu gîndul la omleta cu trufe. Mi-o și imaginam, caldă, gălbioară, cu punctele negre înmiresmate, cu aroma de pămînt care-mi inunda gura și creierul, alături de un pahar de prosecco, să zicem. Ce mai, eram pe cale să fiu chiar fericit! Astfel că, atunci cînd amabilul chelner (îmi place foarte mult acest cuvînt și tot ceea ce e asociat lui. În sensul bun.) m-a întrebat ce vreau, well, știți ce am răspuns. La fel de ”well” mi s-a spus că nu aveau trufe...FUCK! Da, chiar asta am spus. Eram trist, foarte trist, aproape să plec. Adică, la ce bun să mă mulțumesc cu pionul, cînd nu puteam lua regina? După ceva deliberări cu privirea în gol și cu stomacul așișderea, am rămas și am comandat  english breakfast. Suna binișor, cu ouă (of course...), șuncă, cartofi pai (care nu erau la pungă, mi s-a spus) și mozzarella. Asta să fie, thank you. Și un pahar su prosecco, la care m-an hotărît după ce am aruncat o privire printre sticle, pentru că nu este meniu pentru băuturi. Și un ceai verde, cu lapte (9 lei). După 15 minute, aprox., am primit această farfurie. Între timp îmi domolisem setea cu lichidul înțepător, vesel și portocaliu și mă mai liniștisem cu ajutorul ceaiului.

Nu prea mi-a plăcut, direct spus. Nu e vorba de gust. Acesta era în regulă, iar cartofii erau bine făcuți, bine rumeniți și, într-adevăr, erau tăiați în bucătărie. Altceva a fost deranjant, pentru mine. Enervanta dorință de a servi clientul cu ”ceva deosebit”, cu o re-interpretare a clasicilor. Da, sînt ouă ochiuri, dar hai să le tăiem în felii subțiri, da, avem pîine prăjită, dar nu mai punem chutney, punem...mozzarella, în loc de cîrnați punem bacon (sort of), pe care o tăiem tot subțire. Dacă tot numiți această farfurie english breakfast, atunci păstrați-o așa. Toate au un rost. Ouăle trebuie să fie moi, astfel ca gălbenușul să curgă frumos, să poți mușca din pîinea pe care ai înmuiat-o în chutney, să pui gălbenușul vîscos pe cîrnați și așa mai departe. Ceea ce am mîncat nu era rău, dar era fad, nimic nu oferea plăcerea unui mic dejun într-o amieză tihnită de sîmbătă. Eram, mai degrabă, în timpul săptămînii, potolindu-mi foamea între două ședințe de...orice-ar fi. Bine că nu ”servesc” așa ceva, ședințe, adică. Plus, de fapt, minus, cartofii erau reci; temperatura întregii farfurii era călîie. Noroc cu prețul, care a fost rezonabil, 16 lei. Ceea ce nu pot spune, deloc, despre prosecco, pe care am plătit 22 lei. La Veneția, în timpul festivalului de film, plăteam 2,5 euro pe un pahar similar, înăuntrul Palatului festivalului. Indecent, blînd spus. Un mic jaf, direct spus. Recunosc, nici n-am întrebat cît costă...
Între timp, au apărut alți clienți, oameni din clasa mijlocie, care profitau de vremea frumoasă pentru o ieșire într-un loc agreabil. Pentru că asta este ad hoc bistro. Și tocmai de aceea am să-i mai dau o șansă, pentru că eu cred că merită și pentru că, totuși, un singur fel de mîncare e cam puțin pentru o imagine de ansamblu.
Am ieșit pe Calea Victoriei, însorită și liniștită, pe la 2pm. Eram ușor nemulțumit și mai aveam două ore pînă să înceapă filmul. Ce-ar fi să trec prin Piața Amzei...

FlorinB

Rule,Britannia!

Episode one

De ceva timp sînt îndrăgostit  de Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord. Mai precis,sînt foarte îndrăgostit de Anglia. I mean,really in love. La televizor,telecomanda a rămas setată pe BBC Knowledge,cea mai bună emisiune din lume este,by far,Top Gear (pe care o văd și revăd la nesfîrșit pe BBC K.),nu trece o zi fără să ascult Pink Floyd și,ca să ne apropiem de subiectul acestor rînduri,cel mai bun chef din lume este Heston Blumenthal. Unii zic același lucru despre Gordon Ramsay. Sau,despre Jamie Oliver. Care și ei sînt britanici. Ah,să nu uit să amintesc de rugby,sportul meu preferat. Care,of course,a fost inventat de englezi. Ca și fotbalul, cricketul, snooker-ul și multe altele. Și,de vreo trei luni,am făcut o  mică pasiune pentru ale. Pe care o găsesc în București,thanks God,la The Real Beer Shop, singurul magazin unde puteți găsi bere britanică (și nu numai),ținut de către un englez. Și e monarhie. Sorry,de fapt cu asta ar fi trebuit să încep,mai ales că Majestatea Sa,The Queen Elizabeth II este unul dintre cei mai respectabili oameni din lumea noastră și este,cu siguranță,cel mai impunător monarh al zilelor noastre.
Să revenim...Pe vremuri era o revistă,bună,aș zice,beWhere!,pre numele ei. Unii spun că era lizibilă și că le pare rău că a dispărut. Cam asta aș spune și eu,mai ales că eram editorul secțiunii Localuri,despre care pot zice că era citită cu...poftă. Primul sediu a fost pe o stradă din zona pieței Dorobanți,Puțul lui Zamfir. Acum,dacă memoria mea ar sta și pe-acasă,uneori,v-aș putea spune,cu siguranță,că-mi amintesc de un loc care semăna cu un fel de pub pe acea stradă. Parcă treceam pe lîngă el în drumul spre redacție. Parcă...Acestea fiind zise,cert e că m-am întîlnit,acum vreo 10 zile cu un fost coleg de la răposata beWhere!,în piața Obor. Venise,ca și mine,după una-alta. Am aflat,printre altele,că este bucătar. Well done,mate! Și mi-a spus unde,la The London Street Bistro,Puțul lui Zamfir 15. So,acun vedeți unde a dus toată introducerea mea,cam lungă...
Bref,într-o frumoasă după amiază de vineri am intrat într-o curte nu prea mare,cu o mică perdea de mesteceni,cu un bar care,acum,hiberna și care era,per ansamblu,primitoare. Spațiul propriu zis al bistro-ului e la parter,cu o dimensiune,mai degrabă,intimă,cu peretele care dă în curte din sticlă,cu oglindă mare și canapea pe cel opus,cu mese pentru douiă persoane (cred că sînt vreo 7-8) și cu una rotundă,mare și veche,o ruptură șic în ordinea liniștitoare a locului. La etaj este un alt spațiu,mai aerisit,unde se desfășoară tot felul de experimente și experiențe și care e dotat cu cuptor,masă de lucru,dar unde există și o masă unde se poate mînca.
La ora la care am ajuns eu,o singură masă mai era ocupată,cu un domn care-și făcea treaba la laptop. Bun,este wi-fi. Am primit,imediat,meniul pentru mîncare. Am observat,imediat,că de pe mese lipsesc scrumierele. Am întrebat-o pe tînăra și prietenoasa doamnă care se ocupa de clienți dacă pot fuma. Nu. Știți ceva? E prima dată,de cînd ”scanez” localurile patriei,cînd nu m-am enervat. N-am o explicație prea clară și nici măcar nu mîncasem. A fost doar așa,o reacție calmă,aproape o non-reacție. Pur și simplu nu  mi-a părut rău. Am mai observat că erau,de fapt,două meniuri,unul pentru săptămîna în curs,cu feluri mai puține și un altul,mai bogat,cu feluri care pot fi comandate oricînd. L-am pozat pe primul din care am ales Venison Porcini Bourguignon with truffled mushed potato (55 lei),adică Bourguignon cu carne de vînat și hribi servit cu piure de cartofi și trufe.

Dar,nu puteam începe a real british meal cu...cerb. Mai ales că venisem să încerc (și doream să-mi placă) adevăratul breakfast. Mă rog,cît de real putea fi pe maluri de Dîmbovița. Astfel că primul fel a fost London Street Breakfast-Lincolnshire Sausage,Fried Egg,Baked Beans&amp,Bacon,toast&amp,hot apple chutney (GF sausages). Cum farmecul s-ar evapora dacă aș traduce,vă spun doar că GF înseamnă gluten free.
Pînă să-mi fie adusă comanda,ascultam muzica,bună și în surdină,savuram kir-ul făcut cu vișinată de casă (bun,foarte bun),ceaiul verde și am vorbit cu proprietara,încîntătoarea Mrs. Rachel (sorry,nu îi știu the second name). Din vorbă în vorbă,m-a îmbiat la un pahărel cu...nucată. Mirat și foarte curios,am primit un shot cu un lichid dens,roșu spre brun,atît de compact încît lumina nu trecea prin pahar și cu o aromă de anason. Asta la prima vedere și adulmecare. Gustul este bogat,aroma de anason este cît trebuie să fie și am mai simțit ceva,ca o impresie,o umbră de gust,despre  care mi s-a spus că este dafin. Ingenios și foarte bun.
După vreo 15 minute primesc această minunată farfurie

Deja am scris mult,darce vedeți merită multe cuvinte și multă laudă. Să nu fiu înțeles greșit,nu este cine știe ce rafinament,spectacol,sau excentricitate culinară. Este,doar(?) un mic dejun pregătit cu atenție și cu grija față de clienți și față de gusturile și plăcerile lor. Combinate cu ingrediente foarte bune și cu știința și atenția la detalii. De exemplu,cîrnații. Proaspeți,din porc,cu ierburi,dar fără să sufoce suculența cărnii,calzi cît trebuie. Bacon-ul este prăjit cît să fie crocant și cît să se simtă aroma plăcută și ușor sărată. Fasolea,cu boabe mici,gustoasă,cu sos dulceag și cu puțină verdeață. Oul este prăjit la fix,cu marginile frumos rumenite și cu gălbenușul moale cît să se scurgă peste pîinea maronie și care pare făcută la fața locului. Singurul ingredient de care mă puteam lipsi este roșia (la cuptor,cu verdeață pe deasupra),pentru că nu este sezonul ei și,oricît am ”plimba-o”,tot n-o convingem să aibă ceva gust. Chutney de mere,dulceag și el și cu o consistență de gem,pentru comparație,dar mai gustos,face casă bună cu fasolea,cîrnații și oul. A fost,este și va fi,mereu,una dintre combinațiile pentru care merită să te trezești la orice oră. A propos de oră,alt motiv pentru care-mi place acest loc este acela că breakfast-ul poate fi mîncat la orice oră. Love it!

Cu foamea (ușor) potolită,puteam aștepta,plin de speranță și cu o poftă crescîndă,să-mi fie ”livrat” vînatul. Ador vînatul! Știu,doar,că e destul de ușor să fie ratat,ba sufocat de prea multe arome,care mai de care mai fanteziste,ba tratat cu prea multă lejeritate. Aici nu e așa. Arată și miroase foarte bine. Simplitate și meșteșug. Și,din nou,atenție la ingredientele folosite. Mi s-a spus că vînatul vine de undeva din zonele de unde este...prins animalul,nu cumpărat de la magazin,congelat. Very well!

Așa arată și este foarte bun. Căldura care a pătruns carnea cît să-i păstreze aroma și textura,hribii care îi dau o notă de pămînt,celelalte legume necesare,toate astea legate de sosul redus de vin roșu alcătuiesc un deliciu. Singura mea rezervă a fost la piure. De fapt,la ceea ce ar fi trebuit să fie mica decadență care face diferența: nu am simțit,aproape deloc,trufele. Mă așteptam să-mi mute nasul,să zic așa. A trebuit să caut,atent,în piure...Da,cred că acestui cerb i-ar fi plăcut mai multe trufe. Next time. Selecția de vinuri este generoasă,cu destule românești (cam multe,după gusturile mele),dar am preferat o sticlă cu bere. Pentru cei care mă știu din alte cronici.nu-s iubitor de bere. Cel puțin,de lager. Dar,așa cum spuneam la început,sînt din ce în ce mai atras de ale,faimoasa bere britanică. Mare și plăcută surpriză am avut cînd,poftind la așa ceva,sau la Zăgan (o foarte bună bere românească,făcută artizanal de niște tineri entuziaști), am fost întrebat de care Zăgan prefer. Brună să fie. Cu mîna pe inimă vă spun că această bere merge cu vînat. Again,e vorba de pricepere,și la bere și la mîncare. În treacăt vă spun că la The Real Beer Shop găsiți bere Zăgan. E,cam,singurul loc din orașul ăsta. Și merită s-o cumpărați. 

Mi-era bine. De fapt,atît de bine,că mi-era și  mai greu să mă urnesc. Hm,și eram și mai greu. Da,dar o greutate plăcută. Care se cere încheiată c-un desert pe cinste,din același spațiu gastronomic. Așadar,ce altceva dacă nu tartă de mere caramelizată cu crumble și înghețată de vanilie (17 lei),din meniul săptămînii respective. 

Noroc că mai păstrasem cîteva înghițituri de nucată,pentru că au lubrifiat foarte bine dulcele pe care l-am savurat cu fiecare linguriță. Blatul crocant și sfărîmicios, merele aromate și calde,înghețata care se topea încet sedusă de căldura de dedesubt,ce deliciu! 

Ultimele detalii sînt legate de nota de plată,care a fost de 141 lei. Din păcate,am rătăcit bonul,de aceea nu găsiți prețurile la băuturi și la breakfast. Pe celelalte,pur și simplu,le-am ținut minte. Poate pare mult,dar sînt bani pe care i-am cheltuit cu plăcere,cu mare plăcere.

Mai e nevoie să vă spun că voi reveni și că vă invit,din toată inima,la The London Street Bistro? Well,vă rog să adăugați acest mic refugiu pe lista dumneavoastră de preferințe. Merită.

Congratulations,Ladies and Gentlemen!

FlorinB