Aceeași sîmbătă

Pînă să ajung în Piața Amzei, am trecut pe la librăria (foarte aproximativă...) din fața Muzeului Literaturii Române. Cei care iubesc cărțile știu, cu siguranță, locul. Este, de fapt, o gheretă din tablă unde găsiți cărți despre care majoritatea librăriilor nici nu știu că apar: poezie, critică literară, eseuri, debuturi și reviste literare din orașele unde acestea mai apar, cu încăpățînarea admirabilă a unor dedicați. Eu am descoperit-o în anii de după Revoluție și i-am rămas fidel, chiar dacă nu am mai vizitat-o de vreo doi-trei ani. Da, poți fi fidel cu sincope. Pe lîngă dezordinea obositor-fermecătoare a coloanelor ridicate din mii de pagini scrise, a rafturilor și a meselor acoperite cu sute de cărți și de titluri, această cutie metalică cu alură de balcon (ceaușist) închis și lipit de pămînt mai are ceva plăcut: gazdele. Cele două răbdătoare doamne (pe vremea cînd treceam des pe acolo erau două) care ghidau cu bucurie și pricepere pe oricine intra ca să caute ceva anume, sau care, doar, descoperea locul.
Uau! Aproape că nu se mai vede nici tavanul cutiei, atît de multe cărți au apărut. Nu mai trecusem de mult, adevărat, dar, chiar și așa, surpriza a fost totală. Abia mai poți păși , spațiile dintre cărți sînt ca rîndurile de pe paginile acestora, iar citirea titlurilor obligă la o gimnastică asemănătoare cu celebrul dans al hipopotamilor lui Disney. În primele minute am fost năuc și paralizat, în același timp. Ochii îmi fugeau în toate direcțiile, dar corpul refuza să se miște. Încă evaluam posibilele trasee, încercînd să-l aleg pe cel mai puțin periculos pentru siguranța volumelor al căror echilibru ținea de o fizică totalmente nepămînteană. Norocul meu a fost vocea pe care am recunoscut-o imediat, dar pe care, la primele silabe, n-o vizualizam în rețeaua cazematelor din hîrtie. Bref, am mai aflat cîte ceva despre neliniștita lume literară bucureșteană și am plecat cu două cărți, un eseu de Basarab Nicolescu despre poezia lui Ion Barbu și un mic volum cu scrisori ale lui Nae Ionescu. Cum spuneam, o sîmbătă frumoasă.
Mda, Piața Amzei...O mare dezamăgire. O clădire modernă și urîtă, beton, metal și sticlă, rece și respingătoare, un exemplu clar de prostie organizatorică a edililor orașului. Piața de flori atît de colorată și de veselă a dispărut, iar gălăgia ofertelor și agitația frumos mirositoare au lăsat locul părăsit, fără viață, cu două-trei tarabe stinghere. Cine știe, poate că ziua și ora nu erau cele mai potrivite, poate că-n restul zilelor este mai bine și zona este populată și ofertantă. Am să verific și vă voi anunța. Bine-ar fi...
Mi-era nițel sete și soarele îmbietor mă chema la o terasă, undeva. Nu prea mai aveam timp și mă îndreptam, încet-încet, către Piața Romană. Pe un colț al străzii Mendeleev văd ceea ce văd mereu de ceva timp: o vitrină pe care scrie Donia,Băcănia cu suflet și o ușă care dă într-un culoar îngust, cu sticle, cutii, anunțuri specifice unui magazin cu ”produse tradiționale”. Ghilimelele sînt peiorative, pentru că am un fel de frison cînd văd, peste tot, aceste mici dugherne care vînd aceeași brînză ”autentică de Sibiu”, aceleași și aceleași preparate ”românești” din carne, care sînt tot mai monotone. Totuși, sînt mereu curios, mereu intru cu inima deschisă și cu gura și nările pline de pofte. Dincolo de asta, prezentarea acestei băcănii arăta atenție și dorința unei ieșiri din monotonie. Și nu știu de ce, dar credeam și speram să găsesc și o masă la care să beau ceva, eventual o tărie de-a noastră. După ce treceți prin acest antreu (îmi place sonoritatea cuvîntului, îmi amintește de casa copilăriei), intrați în prima cameră, unde găsiți vinurile și celelalte ”alcoale”, adică palincă, rachiu și altele de felul ăsta, dar și cadouri asociate acestor produse. În dreapta este cealaltă încăpere, cu vitrina frigorifică în fața căreia trebuie să zăboviți puțin, cu pîine cu cartofi de Brașov, cu gemuri, zacuști, cu dulcețuri și, mai nou, cu chutney, unele făcute în zona pe care o patronează Prințul Charles și cu altele asemenea. Nu, nu era o masă la care să stau, dar privirea mi-a sărit la un frigider cu bere, unde l-am recunoscut pe cel mai nou prieten al meu, Zăganu. Oh, ce surpriză foarte plăcută. Dar, ce mai văd lîngă? Terapia Gold și Terapia Platin, bere făcută (nu-mi vine s-o alterez spunîndu-i produsă) de Clinica De Bere, în Timișoara. Mi se spune că este bere nefiltrată, care nu stă mai mult de două-trei săptămîni pînă să ajungă pe rafturi. Prima este blondă nefiltrată, iar cealaltă este albă nefiltrată. Desigur, am să cumpăr cîte o sticlă din fiecare, nu înainte să beau una la fața locului și aceasta a fost Terapia Platin (7,9 lei). Este bună, are gustul specific de nefiltrat, este rece și revigorantă, are 5% alcool și îmi place. Terapia Gold (7,9 lei) are 4,7% alcool, face un mic guler de spumă în pahar (am băut-o acasă), bulele urcă cu veselie spre suprafață, are gustul mai puțin pronunțat decît Platin, dar și una și cealaltă păstrează aceeași prospețime revigorantă a nefiltrării. Oricum, observ cu oarecare surprindere că, de ceva timp, vorbesc cu nițică pasiune, despre bere și, încă, despre berea românească. Spun ”cu surprindere” pentru că mie nu prea-mi place berea. De fapt, nu-mi place ceea ce se cheamă lager, berea produsă industrial, fără pasiune și fără nimic specific. De aceea am fost și sînt bucuros că am descoperit nu una, ci două sortimente de bere (Zăganu și Terapia) pe care le beau cu plăcere cînd am chef de această băutură. Asta nu înseamnă, în nici un caz, că vinul ar avea concurență în preferințele mele. De altfel, una dintre descoperirile remarcabile pe care le-am făcut anul trecut este un vin roșu, de fapt, două soiuri, din zona Buzăului. Am să detaliez curînd.
Revenind în spațiul primitor al Băcăniei cu suflet (Mendeleev 37), vă mai spun că am zăbovit vreo trei sferturi de oră, vorbind despre măncare bună și despre obiceiurile culinare greșite ale românilor cu proprietara, o doamnă dedicată și cunoscătoare. Printre alte bucate pe care am să le încerc sînt și puiul și curcanul crescuți la țară, care trebuie comandați și despre care proprietara spunea că au gustul pe care trebuie să-l aibă înaripatele sănătoase. Dacă nu greșesc, prețul este de 35 lei/kg, aprox. Eu zic că merită.
Cum se apropia ora de începere a filmului, am mai cumpărat un pachet cu brînză Cheddar, brînză maturată cu ardei iute (19,8 lei), făcută la Valea Strâmbă, Harghita, puțin mai tare decît originalul, o cutie de 165 gr. cu Deltaica, sardeluță marinată în ulei (6,5 lei), produsă la Tulcea, cu 130 gr șprot decapitat eviscerat  marinat, bune, cu o carne fermă și curată, căreia mai trebuie să-i adăugați lămîie și, eventual, puțină verdeață, un pachet cu Biscuiți ecologic integrali cu semințe de chimion (10 lei, cam scumpi), crocanți și cu gustul ușor înțepător al chimenului, tocmai buni pentru icre, aș spune. Cînd să plec, m-am oprit la rafturile cu vin românesc și, mai mult curios, am luat o sticlă de Sarica Niculițel, Cabernet Sauvignon, (2012, 16,5 lei) și una cu Pelin Roșu de Urlați, (19,95 lei). Motivele pentru care am cumpărat două sticle cu vin roșu românesc (dintr-un magazin și nu de la un tîrg...) sînt simple: eram foarte, foarte curios dacă Pelinul mai era la fel de amar de cum mi-l aminteam de pe degetul copilăriei (cînd eram mic, mi se permitea să-mi înting degetul în unele băuturi și să gust...) și eram la fel de curios cum putea fi la gust un vin de 16,5 lei, dintr-o podgorie cu un soi de tradiție populară în rîndul băutorilor autohtoni. Nu am făcut poze înăuntru, sau bucatelor pe care le-am cumpărat. Poate la următoarea vizită. Vă arăt, doar intrarea, poate, cine știe, vă va face să intrați.

Atît, deocamdată. Revin cu impresiile despre cele două vinuri, cu vinul pe care l-am descoperit anul trecut și cu o escală la Chic Meniu. Merită.
Pînă atunci, e timpul să mai scriu cîte ceva și despre filme, mai ales că aflu, chiar acum, cîștigătorii BAFTA. Din păcate, cîștigătorii sînt dezamăgitoarele și mediocrele 12 Years a Slave și Gravity.
La revedere și enjoy life!

FlorinB

Sîmbătă, într-un București frecventabil

Am plecat de acasă înaintea prînzului, ca să ajung la tîrgul săptămînal de la Muzeul Țăranului Român. Am ajuns repede,dar, curtea era goală. Din nu știu ce motiv, nu era tîrg. Cred că nu știam eu bine și acesta nu este chiar în fiecare săptămînă. Nasol. Mai aveam mai bine de trei ore pînă să intru la film, la Camille Claudel 1915, la Elvira Popescu. Am ceva timp să dau o raită prin zonă, să văd dacă e ceva nou, bun și frumos. Cobor pe Calea Victoriei, merg lejer și ajung în dreptul unui geam mare, trec de el, dar, mi se pare că văd ceva cu coada ochiului. Mă întorc și văd o pereche, la masă, într-un spațiu care părea destul de ofertant. Nu, nu asta îmi atrăsese atenția. ”Scanez” mai bine locul și mă lămuresc: o tablă mare, pe care erau scrise, cu cretă, feluri de mîncare, asta nu mă lăsase să trec. Mă apropii și citesc, printre altele, omletă cu trufe. Tocmai bună pentru un mic dejun întîrziat. Firește, intru. Nu înainte de a afla și numele bistro-ului. ad hoc bistro. E pe Calea Victorie 214 și sună frumos.
Cum deschideți ușa vă întîmpină, în stînga, bucătăria, care este la vedere, și care ține și loc de bar, pentru că am văzut sticlele aliniate într-un colț. Aceastî primă cameră nu e foarte mare și, din ea, faceți trecerea, prin dreapta, în spațiul propriu-zis unde sînt mesele. Trei la număr, înalte, avînd șase scaune, cu varii aranjamente care colorează camera. Pereții sînt acoperiți, în totalitate, cu material lemnos (nu știu cum să-i spun altfel), iar podeaua are dale mari într-o nuanță de gri. Mai este și un fel de tejghea cu scaune, în fața unui geam negru (nu știu dacă vopsit, sau nu), suficientă pentru clienții singuri. Acolo m-am așezat, cu spatele la cameră. Dintre cele trei mese, două aveau rezervări pentru cîte patru locuri, semn că bistro-ul este căutat. Am mai observat tot felul de mici obiecte (căni, vaze, un fel de mic tablou cu timbre cu fotbaliști, altele de felul ăsta) care dau locului un aer shic, sau, dacă preferați, poate fi introdus foarte bine în atitudinea hipster.

Orice ar putea însemna asta...Muzica era suficient de decentă cît să nu o bag în seamă, iar ecranul plat n-a funcționat, din fericire, pînă aproape cînd am plecat. Repet, era 1 și ceva pm cînd tabla-meniu, plină cu litere albe, mi-a fost așezată în față. Aveam de ales între mai multe omlete, pește, supe-creme, mă rog, felurile obișnuite unui bistro. La un moment dat mi-a făcut cu ochiul ceva vînat, dar am rezistat tentației, pentru că intrasem cu gîndul la omleta cu trufe. Mi-o și imaginam, caldă, gălbioară, cu punctele negre înmiresmate, cu aroma de pămînt care-mi inunda gura și creierul, alături de un pahar de prosecco, să zicem. Ce mai, eram pe cale să fiu chiar fericit! Astfel că, atunci cînd amabilul chelner (îmi place foarte mult acest cuvînt și tot ceea ce e asociat lui. În sensul bun.) m-a întrebat ce vreau, well, știți ce am răspuns. La fel de ”well” mi s-a spus că nu aveau trufe...FUCK! Da, chiar asta am spus. Eram trist, foarte trist, aproape să plec. Adică, la ce bun să mă mulțumesc cu pionul, cînd nu puteam lua regina? După ceva deliberări cu privirea în gol și cu stomacul așișderea, am rămas și am comandat  english breakfast. Suna binișor, cu ouă (of course...), șuncă, cartofi pai (care nu erau la pungă, mi s-a spus) și mozzarella. Asta să fie, thank you. Și un pahar su prosecco, la care m-an hotărît după ce am aruncat o privire printre sticle, pentru că nu este meniu pentru băuturi. Și un ceai verde, cu lapte (9 lei). După 15 minute, aprox., am primit această farfurie. Între timp îmi domolisem setea cu lichidul înțepător, vesel și portocaliu și mă mai liniștisem cu ajutorul ceaiului.

Nu prea mi-a plăcut, direct spus. Nu e vorba de gust. Acesta era în regulă, iar cartofii erau bine făcuți, bine rumeniți și, într-adevăr, erau tăiați în bucătărie. Altceva a fost deranjant, pentru mine. Enervanta dorință de a servi clientul cu ”ceva deosebit”, cu o re-interpretare a clasicilor. Da, sînt ouă ochiuri, dar hai să le tăiem în felii subțiri, da, avem pîine prăjită, dar nu mai punem chutney, punem...mozzarella, în loc de cîrnați punem bacon (sort of), pe care o tăiem tot subțire. Dacă tot numiți această farfurie english breakfast, atunci păstrați-o așa. Toate au un rost. Ouăle trebuie să fie moi, astfel ca gălbenușul să curgă frumos, să poți mușca din pîinea pe care ai înmuiat-o în chutney, să pui gălbenușul vîscos pe cîrnați și așa mai departe. Ceea ce am mîncat nu era rău, dar era fad, nimic nu oferea plăcerea unui mic dejun într-o amieză tihnită de sîmbătă. Eram, mai degrabă, în timpul săptămînii, potolindu-mi foamea între două ședințe de...orice-ar fi. Bine că nu ”servesc” așa ceva, ședințe, adică. Plus, de fapt, minus, cartofii erau reci; temperatura întregii farfurii era călîie. Noroc cu prețul, care a fost rezonabil, 16 lei. Ceea ce nu pot spune, deloc, despre prosecco, pe care am plătit 22 lei. La Veneția, în timpul festivalului de film, plăteam 2,5 euro pe un pahar similar, înăuntrul Palatului festivalului. Indecent, blînd spus. Un mic jaf, direct spus. Recunosc, nici n-am întrebat cît costă...
Între timp, au apărut alți clienți, oameni din clasa mijlocie, care profitau de vremea frumoasă pentru o ieșire într-un loc agreabil. Pentru că asta este ad hoc bistro. Și tocmai de aceea am să-i mai dau o șansă, pentru că eu cred că merită și pentru că, totuși, un singur fel de mîncare e cam puțin pentru o imagine de ansamblu.
Am ieșit pe Calea Victoriei, însorită și liniștită, pe la 2pm. Eram ușor nemulțumit și mai aveam două ore pînă să înceapă filmul. Ce-ar fi să trec prin Piața Amzei...

FlorinB

Rule,Britannia!

Episode one

De ceva timp sînt îndrăgostit  de Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord. Mai precis,sînt foarte îndrăgostit de Anglia. I mean,really in love. La televizor,telecomanda a rămas setată pe BBC Knowledge,cea mai bună emisiune din lume este,by far,Top Gear (pe care o văd și revăd la nesfîrșit pe BBC K.),nu trece o zi fără să ascult Pink Floyd și,ca să ne apropiem de subiectul acestor rînduri,cel mai bun chef din lume este Heston Blumenthal. Unii zic același lucru despre Gordon Ramsay. Sau,despre Jamie Oliver. Care și ei sînt britanici. Ah,să nu uit să amintesc de rugby,sportul meu preferat. Care,of course,a fost inventat de englezi. Ca și fotbalul, cricketul, snooker-ul și multe altele. Și,de vreo trei luni,am făcut o  mică pasiune pentru ale. Pe care o găsesc în București,thanks God,la The Real Beer Shop, singurul magazin unde puteți găsi bere britanică (și nu numai),ținut de către un englez. Și e monarhie. Sorry,de fapt cu asta ar fi trebuit să încep,mai ales că Majestatea Sa,The Queen Elizabeth II este unul dintre cei mai respectabili oameni din lumea noastră și este,cu siguranță,cel mai impunător monarh al zilelor noastre.
Să revenim...Pe vremuri era o revistă,bună,aș zice,beWhere!,pre numele ei. Unii spun că era lizibilă și că le pare rău că a dispărut. Cam asta aș spune și eu,mai ales că eram editorul secțiunii Localuri,despre care pot zice că era citită cu...poftă. Primul sediu a fost pe o stradă din zona pieței Dorobanți,Puțul lui Zamfir. Acum,dacă memoria mea ar sta și pe-acasă,uneori,v-aș putea spune,cu siguranță,că-mi amintesc de un loc care semăna cu un fel de pub pe acea stradă. Parcă treceam pe lîngă el în drumul spre redacție. Parcă...Acestea fiind zise,cert e că m-am întîlnit,acum vreo 10 zile cu un fost coleg de la răposata beWhere!,în piața Obor. Venise,ca și mine,după una-alta. Am aflat,printre altele,că este bucătar. Well done,mate! Și mi-a spus unde,la The London Street Bistro,Puțul lui Zamfir 15. So,acun vedeți unde a dus toată introducerea mea,cam lungă...
Bref,într-o frumoasă după amiază de vineri am intrat într-o curte nu prea mare,cu o mică perdea de mesteceni,cu un bar care,acum,hiberna și care era,per ansamblu,primitoare. Spațiul propriu zis al bistro-ului e la parter,cu o dimensiune,mai degrabă,intimă,cu peretele care dă în curte din sticlă,cu oglindă mare și canapea pe cel opus,cu mese pentru douiă persoane (cred că sînt vreo 7-8) și cu una rotundă,mare și veche,o ruptură șic în ordinea liniștitoare a locului. La etaj este un alt spațiu,mai aerisit,unde se desfășoară tot felul de experimente și experiențe și care e dotat cu cuptor,masă de lucru,dar unde există și o masă unde se poate mînca.
La ora la care am ajuns eu,o singură masă mai era ocupată,cu un domn care-și făcea treaba la laptop. Bun,este wi-fi. Am primit,imediat,meniul pentru mîncare. Am observat,imediat,că de pe mese lipsesc scrumierele. Am întrebat-o pe tînăra și prietenoasa doamnă care se ocupa de clienți dacă pot fuma. Nu. Știți ceva? E prima dată,de cînd ”scanez” localurile patriei,cînd nu m-am enervat. N-am o explicație prea clară și nici măcar nu mîncasem. A fost doar așa,o reacție calmă,aproape o non-reacție. Pur și simplu nu  mi-a părut rău. Am mai observat că erau,de fapt,două meniuri,unul pentru săptămîna în curs,cu feluri mai puține și un altul,mai bogat,cu feluri care pot fi comandate oricînd. L-am pozat pe primul din care am ales Venison Porcini Bourguignon with truffled mushed potato (55 lei),adică Bourguignon cu carne de vînat și hribi servit cu piure de cartofi și trufe.

Dar,nu puteam începe a real british meal cu...cerb. Mai ales că venisem să încerc (și doream să-mi placă) adevăratul breakfast. Mă rog,cît de real putea fi pe maluri de Dîmbovița. Astfel că primul fel a fost London Street Breakfast-Lincolnshire Sausage,Fried Egg,Baked Beans&amp,Bacon,toast&amp,hot apple chutney (GF sausages). Cum farmecul s-ar evapora dacă aș traduce,vă spun doar că GF înseamnă gluten free.
Pînă să-mi fie adusă comanda,ascultam muzica,bună și în surdină,savuram kir-ul făcut cu vișinată de casă (bun,foarte bun),ceaiul verde și am vorbit cu proprietara,încîntătoarea Mrs. Rachel (sorry,nu îi știu the second name). Din vorbă în vorbă,m-a îmbiat la un pahărel cu...nucată. Mirat și foarte curios,am primit un shot cu un lichid dens,roșu spre brun,atît de compact încît lumina nu trecea prin pahar și cu o aromă de anason. Asta la prima vedere și adulmecare. Gustul este bogat,aroma de anason este cît trebuie să fie și am mai simțit ceva,ca o impresie,o umbră de gust,despre  care mi s-a spus că este dafin. Ingenios și foarte bun.
După vreo 15 minute primesc această minunată farfurie

Deja am scris mult,darce vedeți merită multe cuvinte și multă laudă. Să nu fiu înțeles greșit,nu este cine știe ce rafinament,spectacol,sau excentricitate culinară. Este,doar(?) un mic dejun pregătit cu atenție și cu grija față de clienți și față de gusturile și plăcerile lor. Combinate cu ingrediente foarte bune și cu știința și atenția la detalii. De exemplu,cîrnații. Proaspeți,din porc,cu ierburi,dar fără să sufoce suculența cărnii,calzi cît trebuie. Bacon-ul este prăjit cît să fie crocant și cît să se simtă aroma plăcută și ușor sărată. Fasolea,cu boabe mici,gustoasă,cu sos dulceag și cu puțină verdeață. Oul este prăjit la fix,cu marginile frumos rumenite și cu gălbenușul moale cît să se scurgă peste pîinea maronie și care pare făcută la fața locului. Singurul ingredient de care mă puteam lipsi este roșia (la cuptor,cu verdeață pe deasupra),pentru că nu este sezonul ei și,oricît am ”plimba-o”,tot n-o convingem să aibă ceva gust. Chutney de mere,dulceag și el și cu o consistență de gem,pentru comparație,dar mai gustos,face casă bună cu fasolea,cîrnații și oul. A fost,este și va fi,mereu,una dintre combinațiile pentru care merită să te trezești la orice oră. A propos de oră,alt motiv pentru care-mi place acest loc este acela că breakfast-ul poate fi mîncat la orice oră. Love it!

Cu foamea (ușor) potolită,puteam aștepta,plin de speranță și cu o poftă crescîndă,să-mi fie ”livrat” vînatul. Ador vînatul! Știu,doar,că e destul de ușor să fie ratat,ba sufocat de prea multe arome,care mai de care mai fanteziste,ba tratat cu prea multă lejeritate. Aici nu e așa. Arată și miroase foarte bine. Simplitate și meșteșug. Și,din nou,atenție la ingredientele folosite. Mi s-a spus că vînatul vine de undeva din zonele de unde este...prins animalul,nu cumpărat de la magazin,congelat. Very well!

Așa arată și este foarte bun. Căldura care a pătruns carnea cît să-i păstreze aroma și textura,hribii care îi dau o notă de pămînt,celelalte legume necesare,toate astea legate de sosul redus de vin roșu alcătuiesc un deliciu. Singura mea rezervă a fost la piure. De fapt,la ceea ce ar fi trebuit să fie mica decadență care face diferența: nu am simțit,aproape deloc,trufele. Mă așteptam să-mi mute nasul,să zic așa. A trebuit să caut,atent,în piure...Da,cred că acestui cerb i-ar fi plăcut mai multe trufe. Next time. Selecția de vinuri este generoasă,cu destule românești (cam multe,după gusturile mele),dar am preferat o sticlă cu bere. Pentru cei care mă știu din alte cronici.nu-s iubitor de bere. Cel puțin,de lager. Dar,așa cum spuneam la început,sînt din ce în ce mai atras de ale,faimoasa bere britanică. Mare și plăcută surpriză am avut cînd,poftind la așa ceva,sau la Zăgan (o foarte bună bere românească,făcută artizanal de niște tineri entuziaști), am fost întrebat de care Zăgan prefer. Brună să fie. Cu mîna pe inimă vă spun că această bere merge cu vînat. Again,e vorba de pricepere,și la bere și la mîncare. În treacăt vă spun că la The Real Beer Shop găsiți bere Zăgan. E,cam,singurul loc din orașul ăsta. Și merită s-o cumpărați. 

Mi-era bine. De fapt,atît de bine,că mi-era și  mai greu să mă urnesc. Hm,și eram și mai greu. Da,dar o greutate plăcută. Care se cere încheiată c-un desert pe cinste,din același spațiu gastronomic. Așadar,ce altceva dacă nu tartă de mere caramelizată cu crumble și înghețată de vanilie (17 lei),din meniul săptămînii respective. 

Noroc că mai păstrasem cîteva înghițituri de nucată,pentru că au lubrifiat foarte bine dulcele pe care l-am savurat cu fiecare linguriță. Blatul crocant și sfărîmicios, merele aromate și calde,înghețata care se topea încet sedusă de căldura de dedesubt,ce deliciu! 

Ultimele detalii sînt legate de nota de plată,care a fost de 141 lei. Din păcate,am rătăcit bonul,de aceea nu găsiți prețurile la băuturi și la breakfast. Pe celelalte,pur și simplu,le-am ținut minte. Poate pare mult,dar sînt bani pe care i-am cheltuit cu plăcere,cu mare plăcere.

Mai e nevoie să vă spun că voi reveni și că vă invit,din toată inima,la The London Street Bistro? Well,vă rog să adăugați acest mic refugiu pe lista dumneavoastră de preferințe. Merită.

Congratulations,Ladies and Gentlemen!

FlorinB

O frumusețe de mîncare

Am revenit.

De la ultima postare multe s-au întîmplat. Am stat la mai multe mese ale unor restaurante care mi-au plăcut,am primit o reacția de la o iubită după ce a mîncat la MARIN și am depășit o săptămînă foarte tristă pentru mine. Despre toate acestea,pe rînd.

Pe strada Jean Louis Calderon 34 era,odată,un loc numit Violeta s Vintage Kitchen. Știu că în perioada aceea mă ocupam de secțiunea food la TimeOut București și,cum-necum,am reușit să evit locul. Pur și simplu nu credeam că merită o cronică,deși mulți îmi spuneau numai de bine despre ceea ce era,după mine,un fel de cantină în cel mai bun înțeles al cuvîntului. Adică,mîncare obișnuită făcută cu grijă și cu pricepere,pentru clienți care trebuie respectați. Oare nu așa ar trebui să fie peste tot?

Anyway,treceam acum cîteva săptămîni prin zonă și eram curios să văd dacă mai există...VsVK și,foame fiindu-mi,aș fi intrat să mănînc. Mă apropii și,primul lucru care-mi sare-n ochii (la propriu,aproape) este o reclamă cu...Beauty. Of,alt loc plăcut (zice-se...) care s-a dus,luat de apele (cu șampon) ale nesfîrșitei noastre tranziții...Era spre seară,așa că-mi spun să mă uit mai atent. Surpriză! Beauty,adevărat,dar...Beauty Food!!! Înseamnă că era ceva cu și despre mîncare. Cînd să intru,altă surpriză. Ușor neplăcută,de data asta. Mîncarea frumoasă nu mă putea primi și nu-mi putea dezvălui secretele pentru că era în vacanță. Era-n preajma Crăciunului și e bine ca oamenii să mai stea și pe la casele lor. Sincer,mi-a plăcut abordarea. Nu-i nimic,revin după. E mijloc de ianuarie,e luni,parcă,mi-e foame (dacă tot e ceas de prînz) și gîndul mi-e la Beauty Food. Ajung și...Eh,asta e mai mult decît ghinion,e conspirație: Închis! Pentru că e luni...Asta e,trebuia să fiu atent la orar cînd am  descoperit locul. Norocul meu e că o doamnă,care era înăuntru,mi-a explicat ce,cum și cînd.

Vineri,cam 2pm și,în sfîrșit,deschid ușa. E o singură încăpere,nu foarte mare,dar suficient de spațioasă pentru mesele așezate lîngă pereți și pentru barul care,într-un fel,sparge unitatea încăperii. Am mai observat că în capătul din fața intrării este o ușă care dă în ceea ce pare a fi terasa bistro-ului. Mișto,să vină vara! Nu știu dacă sînt 10 mese,dintre care erau ocupate două,trei. Oameni relaxați,care,în timp ce așteptau să le fie servită comanda,”surfau” pe net. Bun,există wi-fi. Îmi aleg o masă după bar,mă așez și vorbesc cu o tînără doamnă care părea a fi a locului. Chiar era,pentru că dumneaei era cea care m-a lămurit în lunea de care vă vorbeam mai înainte. Aflu că este proprietara și că a început din plăcere și cu un foarte mare entuziasm. Necesar,dar nu și suficient. Oricum,locul îmi place. Să vedem și mîncarea. Și să o și mîncăm,desigur.

Mai întîi,observ că există și meniul zilei,cu o supă și altceva lîngă. Aflu că în fiecare zi e diferit. Asta îmi place,mai ales că in meniu nu găsesc ciorbe,sau supe. Și asta îmi place. Îmi mai place că au ouă Benedict,adică un fel care este,de obicei,asociat cu micul dejun,dar pe care eu l-aș mînca oricînd. Așa am și făcut. Pînă atunci,ar merge un pahar cu dry martini și o ceașcă cu ceai verde. Mai observ că meniul are un design anume,creat special pentru Beauty Food,de către un tînăr și talentat designer. O să vă placă. Cum așa va fi și cu ouăle Benedict (15 lei,aprox. Sorry,sorry am pierdut bonul...),pe care le vedeți aici. 

Ouăle poșate sînt proaspete,după gust,bacon-ul e tocmai bine rumenit,la fel și pîinea,iar sosul Bechamel acoperă și,într-un fel plăcut,leagă celelalte ingrediente. Cele 4 jumătăți de cherry sînt contrapunctul colorat și acid care încheagă un fel de mîncare gustos.

Mai voiam,pentru că îmi plăcuse debutul. Să fie hamburger (20 lei,aprox. Sorry,again.). În timp ce aștept comanda,am timp să ascult muzica,bună și la un volum nederanjant,să-mi verific mail-urile și să mai vorbesc cu proprietara. Între timp,mai vin clienți,care par de-ai casei. Nu-i puțin lucru,pentru un bistro deschis de puțin timp. După vreo 15 minute îmi este adusă comanda,care mă surprinde prin așezare. Întîi,pentru că este pe un mic blat de lemn,apoi pentru că hamburgerul este desfăcut,ca să zic astfel.

Cartofii,calzi,bine rumeniți,prăjiți în coajă,adică un plus de aromă,sînt serviți într-unsoș mic,iar sosul clasic într-un mic recipient. Oricît mi-ar plăcea,sau  nu, această prezentare,prefer să mușc dintr-un hamburger in old style. Ad manum. Așa că am așezat celalată felie de pîine peste și am mușcat. Prima observație: carnea are și alte ingrediente în afara sării și a piperului. Se simte nițel mai aromată,fără să-i dăuneze. Apoi,sosul din brînză și boabe de muștar de deasupra adaugă o nouă aromă,care funcționează cu carnea,cu felia de roșie și cu clasica felie de cheese. Pîinea e proaspătă și are coaja ușor crocantă,roșia e,doar,acidă (eu,sincer,aș renunța la acest ingredient,în extra-sezonul său,pentru că nu îmbogățește,deloc,gustul preparatelor),cartofii,cum spuneam,buni,iar din toate astea rezultă un fel de mîncare clasic,ușor reinterpretat, fără să fie pretențios,și care merită comandat și mîncat cu plăcere.

Timpul trecea frumos,mîncarea îmi plăcuse,dar era timpul să-mi pregătesc plecarea în stilul clasic,c-o dulcegărie. N-am mai verificat memiul și i-am cerut o recomandare proprietarei. Mi-a răspuns scurt:creme brulee (iertați-mi,vă rog,lipsa accentelor).

A sosit în scurt timp și arăta așa

Nu excela în vreun fel,iar pentru temperatura la care mi-a fost servită n-am decît un singur cuvînt:călîie. Poate că dacă ar fi fost mai caldă,spre fierbinte,aromele s-ar fi legat mai bine. Ca să fiu mai precis,era un desert obișnuit. Iar asta,doamnelor și domnilor,nu făcea casă bună cu ce măncasem pînă atunci. 

Mai trebuie să spun că am plătit,cu totul,cam 100 lei și că nu am fost la baie,astfel că nu știu cum e. 

Una peste alta,mie mi-a plăcut. Destul de mult cît să revin,măcar o dată pe săptămînă.

Și încă ceva. Felicitări pentru curaj și dedicație!

FlorinB

Noul Bar din Centrul vechi

Cum spuneam deunăzi,zona din buricul tîrgului care vara este insuportabilă și impracticabilă,devine,odată cu lăsarea scaunelor și meselor la vatra interioară pe motiv de temperaturi cu o cifră,un areal respirabil,la propriu,și chiar frecventabil. Astfel,o plimbare liniștită pe străzile cvasi-pustii,luate în stăpînire de porumbei (zburători,sau nu),poate avea rezultate surpinzător de  ademenitoare.
Toți știm pasajul care face legătura între strada Blănari și Lipscani (Șelari,pe numele lui),acela pe care era unul dintre cele mai bune baruri bucureștene,Interbelic. Spun era pentru că am trecut zilele astea pe acolo și...TRAGEDIE!  Interbelic Bar a fost închis,iar un mic afiș îi anunța sfîrșitul în locul consacrat. Voi cerceta.
Chiar peste drum de (fostul) Interbelic,am descoperit,chiar înainte de Crăciun,un loc numit Burger Bar. Foarte tentant. Supărător de tentant. Dacă îmi amintesc bine,am descoperit acest...bar în săptămîna dinaintea Crăciunului,zile în care am postit. Astfel că,desigur,a trebuit să lupt din greu cu imaginile care mă inundau. Nu numai că mă inundau,dar,ca orice inundație,erodau digurile pe care le construiam zi de zi,ceas de ceas și minut după minut ca să reziste asalturilor...porcăriilor obișnuite în acea perioadă. Cîrnați, sarmale, caltaboși șamd sînt adversari redutabili pentru cei ca mine,iubitori de bucate alese,dar și atenți la dialogul cu Atoate Creatorul. Dar,după atîția ani,aveam o strategie. Și funcționa. Și eram mulțumit.Dar, acum,un bar de...burgeri? O, Doamne,dă-mi putere!
Cum bine vă închipuiți,am stat cu gîndul la acel loc. Eram curios, pentru că,de ceva timp,tot caut cel mai bun burger din București și (tot) nu-l găsesc. Acum cîțiva ani,cînd eram editorul secțiunii food a revistei TimeOut București,am dedicat o pagină acestui țel. Îmi amintesc,destul de bine,că fusesem mulțumit cu ce găsisem,dar nu impresionat. Căutările continuau,dar cu mici speranțe. Și deodată,acest Burger Bar.

Ca s-o scurtez, a trecut Crăciunul și,iată-mă,într-o cenușie&banală zi de decembrie 2013,deschizîndu-i ușa. Parcă aici fusese un alt bar,cu un decor oarecum ”exotic”...Parcă. Nu mai are importanță. Spațiul e decent,ca mărime. Cum intrați,în dreapta este vatra casei,ca să zic așa. E plita,cu cele trebuincioase. Iar,dacă aveți chef,puteți sta chiar la bar și puteți privi cum vă este preparată comanda. Există și un meniu,care are salate,ceva deserturi,lichide,supe,parcă,și,of course,burgeri. Cîteva ”modele” și mărimi,îndeajuns cît să vă ațîțe curiozitatea și să vă zgîndăre papilele,mai ales că vă este livrată și compoziția fiecărui burger. În stînga este sala meselor,așezate pe lugimea pereților și obișnuita...tejghea din fața ferestrei. Eu am fost acolo în două zile și muzica era foarte rezonabilă. Cred că există și vreun televizor atîrnat pe undeva,dar nu l-am băgat în seamă deloc. Toaleta este decentă. Per ansamblu,un loc plăcut,aranjat cu atenție,pregătit pentru clienții nu foarte grăbiți,dar atenți și (destul de) pretențioși.

La prima ”descindere” m-am așezat chiar la bar,pentru că,așa cum spuneam,doream să văd procesul de fabricație. Ca să fac asta,am ales cheesburger,parcă. I-am adăugat cartofi wedges și am ales două sosuri,pe cel mai iute și ceva cu usturoi. Oricum,aveți două sosuri,la alegere,incluse în preț. Printre lucrurile care mi-au plăcut de la început este și faptul că,deși locul nu e mare,tot timpul este cineva care răspunde de bunul mers al acestui bar. Pe vremuri i-aș fi spus șef de sală;acum,nu știu. Cert este că această tînără doamnă,împreună cu cealaltă la fel de tînără doamnă,care era,efectiv,”la butoanele” plitei,au grijă de clienți. Și e bine să le întrebați despre ceea ce vreți să mîncați,pentru că variile feluri de burgeri au compoziție diferită. Prepararea comenzii mele a durat 15 minute,aprox.

.După cum vedeți,arată bine,foarte bine. Totuși,am învățat ceva despre folosirea acestor laude,calificative,epitete,acestor superlative care,uneori,pot fi copleșitoare pentru ”naturelul” delicat și degrabă vărsătoriu de țîfnă al concetățenilor mei. Trebuie,obligatoriu,adăugată liniștitoarea completare:pentru România. Iar acest lucru l-am învățat de la domnul Radu Cosașu,dintr-un articol al dumnealui despre fotbal. Și,după cum bine știm,la fotbal și la mîncare ne pricepem cel mai bine. Mai ales că avem atîtea și atîtea mîncăruri ”tradițional românești”...A se scuti! De fapt,nu avem (cam) nimic românesc din cele ce obișnuim să servim,mai ales,străinilor.dar,asta-i altă mîncare de pește.Și m-am îndepărtat de subiect. Iertare!
Care subiect este arătos și,mai important,gustos. Carnea nu e înecată cu ingrediente care mai de care mai ”exotice” și este gustoasă și zemoasă atît cît trebuie. Dealtfel,cînd comandați sînteți întrebați cum doriți să fie preparată. Eu am vrut medium rare și așa am primit-o. Chifla e proaspătă,ușor crocantă,iar celelalte ingrediente (feliile de roșie,ceapa,castraveții murați în oțet,salata,feliile de brînză) întregesc un burger foarte bun. Cartofii sînt suficienți și foarte calzi,bine prăjiți,cu o crustă maronie și îndeajuns de sărată,iar sosurile întregesc un meniu mai mult decît decent. De această dată nu am luat nimic de băut,dar puteți cere bere,ceai,vin,suc și,dacă îmi amintesc bine,e și ceva vodcă. Am să vă rog să mă iertați,dar am rătăcit bonul acestei prime consumații. Cred că am plătit cam 30 de lei. Plus-minus ceva.

Pe scurt,mi-a plăcut și am revenit. De fiecare dată am fost după amiază,iar localul era mediu ocupat. Ar mai trebui să știți că este deschis,în week end,pînă spre dimineața. E reconfortant și,dacă adăugăm și Marinul de care pomeneam acum cîteva zile,avem,iată,o binevenită alternativă la plictisitoarele șaorme și covrigi. Pe repede înainte,am stat,de data aceasta,la masă,am comandat burgerbar (19 lei), cartofi wedges (5 lei) și...ceai verde (7 lei). Așa arăta comanda

și,deosebit față de primea mea vizită,acest burger nu avea brînză și nici castraveți murați. De data asta,l-am cerut mediu făcut și a fost puțin mai bine pătruns,dar,în nici un caz,uscat. Cartofii,la fel de buni,au fost,(mult) prea fierbinți,astfel că mi-ar fi folosit un foen...Oricum,mi-au plăcut sosurile; clasicul barbecue și...baconaisse,dacă nu greșesc. Adică,un soi de maioneză cu untură. Foarte bună și deloc grea.
Una peste alta,sau,mult mai bine spus,burger peste burger,vă recomand cu mare plăcere acest BurgerBar,din pasajul Șelari,un loc unde chintesența conceptului fast-food poate fi (și) gustoasă.
Take your time and enjoy it!
Pe foarte curînd,pentru că am dibuit alte două locuri pe care merită să le vizitați. Plus un așezămînt cu oarece pretenții.
A bientot!

FlorinB

Cum spuneam,pozele.
Nu au o ordine anume,sper,doar,să vă facă poftă.
Enjoy!

FlorinB

Locuri noi în Centrul vechi

Aproape de finalul anului trecut mă plimbam prin Centrul vechi (sorry dacă ortografiez greșit) și am ajuns pe Gabroveni,unde mi-a atras atenția un geam curat,destul de mare,în fața căruia erau stivuite lemne ca pentru a fi aruncate în foc,cu ceva mese înăuntru,cu o plită promițătoare și cu vreo doi oameni care-și făceau de lucru. Locul părea a fi un (alt)  nou spațiu pentru populația de clubberi care ar fi avut poftă și de ceva ale gurii între reprizele de bîțîială. Nu mai știu dacă am aflat atunci care era oferta,dar mi se spusese că va fi deschis la început de 2014.
Sîntem la început de 2014 și vă pot spune că pe Gabroveni 4 sînteți așteptați să mîncați bine. Fructe de mare. Micul spațiu primitor se numește Marin și,pentru moment,servește doar patru feluri: rapane, midii, creveți și un sandwich cu file de dorada. Este deschis de la 5pm pînă spre dimineață. Eu am fost în două zile și mi-a plăcut foarte mult. E curat, îngrijit,l-am găsit de fiecare dată acolo pe tînărul proprietar și,lucrul cel mai important,am mîncat bine. Sînt doar trei mese din lemn,așezate pe peretele opus bucătăriei și vitrinei,iar pe pereții albaștri sînt mici decorațiuni,o tablă cu meniul lichid și cuiere. Atenție,nu se fumează. Surprinzător,nu m-a deranjat (atît de rău). Are noimă această opțiune. Cum spuneam,locul nu e mare și,deocamdată,se poate întîmpla ca fumul degajat de plită să fie nițel mai prezent decît ar trebui. Asta și cu fumul de țigară...Oricum,proprietarul mi-a spus că lucrurile se vor aranja în scurt timp. Fumul de la plită,adică. Toaleta este foarte curată și are,pe interiorul ușilor celor două cabine,cîrlig pentru haine.
E timpul să vorbesc despre mîncare. Dintre cele patru feluri de care făceam pomenire mai înainte,am mîncat trei,mai puțin sandwich-ul. Pe care îl voi recupera foarte curînd. Porțiile sînt îndestulătoare, sînt bine preparate și sînt servite cu atenție. Platourile (să le spunem așa) și tacîmurile sînt din plastic,aveți la dispoziție rîșniță cu sare,piper și chily. Pentru prima vizită,nu puteam rezista tentației rapanelor,care sînt servite cu legume pe grătar, sau cu cartofi prăjiți și legume. Nota bene,cartofii,care nu sînt simulacrele refrigerate din pungile supermarket-urilor,sînt tăiați în mici cuburi și sînt bine rumeniți și asezonați. Legumele, dovlecel,ceapă, roșie,vînătă,ardei iute verde,așișderea. Carnea melcilor e bine îmvăluită de aroma specifică plitei cu lemne,este densă,gumoasă în sensul plăcut al expresiei (iubitorii de melci știu despre ce vorbesc) și face casă bună cu sosurile pe care le-am ales: picant cu roșii coapte și salmoriglio,ulei cu usturoi. Dacă mai adaug și felia de lămîie pe care am stors-o din belșug,atunci a fost un mic răsfăț pentru,doar 20 lei. La care am adăugat un pahar Ciumbrud,vin alb (5 lei) cam demisec,după care nu mă dau în vănt,dar care a lubrifiat plăcut rapanele.
Nu mă săturasem. Am ales creveții cu cartofi prăjiți,cărora le-am alăturat tzatiki și salmoriglio (19 lei). Vinul,același,pentru că nu-l terminasem la rapane,m-a însoțit,credincios și în această mică evadare cvasi-exotică,să-i zicem. Sînt cinci ”piese” rezonabile ca mărime (cred că sînt Black Tiger),înfipte pe o țepușă,fără cap,dar cu solzi. Sincer,mie îmi plac mai mult întregi,una dintre marile plăceri fiind suptul delicioasei seve din capetele rupte. Oarecum,aceeași neîmplinire am simțit-o și pentru că melcii nu erau în cochilie,ca să-i scot cu un ac de siguranță. Asta nu înseamnă că nu sînt foarte buni și așa. E doar plăcera mea.Revenind,creveții sînt rumeniți la fix,au textura care i-a consacrat și,sincer,stropii de lămîie sînt de ajuns pentru a le potența savoarea. Dacă să adăugați,sau nu,sosuri,aceasta e decizia,și gustul fiecăruia.
Una peste alta,mi-a plăcut foarte mult și este,indiscutabil,o alternativă mai mult decît rezonabilă la sufocanta ”șaormă”.Și binevenită!
Ce-ar mai fi de spus? A,da,cîte ceva despre midii.În scurt timp,pentru că mai trebuie să bifez și sandwich-ul. Și poate reușesc să atașez și pozele făcute. Sînt apetisante.
Și între timp,am mai găsit un loc plăcut,quite new,tot prin zona veche. Care,iată,se înoiește. Ce bine!

FlorinB