docuArt 4

Ieri a început a patra ediție a singurului festival de film dedicat,în exclusivitate,documantarului românesc.

A început en style,cu Roboțelul de aur (regia Mihai Dragolea și Radu Mocanu,75minute),în prezența celor doi regizori și a protagonistei Steluța Duță,alături de cel căruia îi spune ”tată”,antrenorul ei,Constantin Voicilaș.

Pentru că sînt unul dintre cei trei membri ai juriului de preselecție (alături de Anca Grădinariu și deMihai Fulger),vă pot spune că este un film cuceritor,despre o,realmente,mînă de fată care a reușit să fie o învingătoare,deși viața și-o începuse nu tocmai plăcut.Abandonată de căte mama ei,crescută în orfelinat și tîrîtă în viața fără nici un orizont a multor asemenea copii,Steluța are șansa întîlnirii cu un om minunat,antrenorul de box Constantin Voicilaș.Totul,de la această binecuvîntată întîlnire,devine un soi de basm contemporan,în care Zînele și Feții Frumoși au de trecut proba...cîntarului și a calificărilor și unde se luptă cu ceilalți pretendenți pentru aurul care să-i confirme ca fiind cei mai buni din lume.Poate că e patetic spus și,cu siguranță,e un clișeu,dar fata această micuță și inimoasă,cu o figură băiețoasă,cum singură recunoasște,a învins în cea mai importantă luptă a ei.A biruit în viață.E un film bun,cu două personaje atașante,cu o poveste povestită simplu,(este debut pentru cei doi regizori),pe care nu am simțit-o emoționantă,cît foarte vie,cu niște oameni care,pur și simplu,nu se lasă bătuți.Dacă nu l-ați văzut aseară,Roboțelul de aur mai are o proiecție duminică,4octombrie,8.15pm,la Muzeul Țăranului Român.
Astăzi,festivalul pornește în plin,cu proiecții la cele două săli,sala Eforie a Cinematecii Române și,așa cum menționam la Muzeul Tăranului Român.Pentru detalii și pentru programul complet,accesați site-ul festivalului www.docuart.ro
Mai trebuie,neapărat,spus că această ediție a docuArt este ”asamblată”,în primul rînd,cu entuziasmul contagios al prietenei Daniela ”Dina” Apostol,care a reușit,și în acest an,să atragă cîțiva entuziaști în ceea ce a devenit un reper al pieței de documentare românești.

Trist și dezagreabil,ca să fiu și să rămîn politicos,este că instituția care ar trebui să încurajeze,indiscutabil,aceste festivaluri,”onor” CNC-ul,a respins,pur și simplu (sau,poate,nu atît de pur și nu tocmai așa de simplu...),cererea de finanțare.Nu intru în detalii,dar sper să fiți curioși și să căutați detalii.
Pînă atunci,luați-vă timp și pentru expoziția Noise and silence,a artiștilor Raluca și Matei Arnăutu,deschisă în holul sălii Eforie.

 Ca și la celelalte trei ediții,sala Eforie a fost bine populată de cei care iubesc această specie din ce în ce mai interesantă,documentarul românesc.

Care,an de an,mă surprinde,mă bucură,mă entuziasmează și mă face încrezător în viitorul său.E din ce în ce mai bine,tinerii realizatori sînt atrași tot mai mult de poveștile neficționalizate ale oamenilor obișnuiți,pe care îi tranformă în personaje cu un destin,cel puțin,cinematografic.

Doamnelor și domnilor,vizionare plăcută!

FlorinB

”Simplify, simplifly.”

”Eu cred că putem ajunge (fiecare dintre noi, în parte) la fericire și înțelepciune.
Calea nu este simplă-și nu este simplă pentru că , spre deosebire de majoritatea religiilor și manualelor utilitare, cartea aceasta spune: nu există rețete! Sau, mai bine zis: fiecare om este/are o rețetă. Trebuie doar să și-o găsească și să se țină de ea.
”Sculptura sinelui” ține de această dietetică. Ca orice dietă, este vorba de a renunța la lucrurile în plus-cele care-ți provoacă disconfort și te fac nefericit...Simplify, simplify. Fii minimalist, fără a renunța să fii hedonist. În asta constă, în fond, ”secretul”: a-ți trăi viața în funcție de propriile standarde, făcînd ce-ți place și, pe cale de consecință, plăcîndu-ți ceea ce faci.
E mai simplu decît ai putea crede. Și, în orice caz, mult mai simplu decît vor să creadă cei mai mulți...”

NOUS SOMMES TOUS CHARLIE

11 septembrie 2001,New York

11 martie 2004,Madrid

7 iulie 2005,Londra

7 ianuarie 2015,Paris.

Date ale barbariei extreme și intolerabile.

Este un război infect și este o ură satanică împotriva civilizației occidentale.Nu trebuie să existe nici un fel de îndoială.Oamenii aceia ne urăsc și ne vor morți.

Poate că ar fi timpul unei discuții publice foarte sincere și foarte dure și foarte directe despre ce înseamnă,de fapt,Islamul și cît din această credință influențează ororile recente.

DUMNEZEU SĂ-I ODIHNEASCĂ

Silică și lebăda lui

Tocmai mă pregăteam să scriu despre două filme pe care nu am apucat să le văd anul trecut ,dar pe care le-am recuperat,să zicem,ieri (The Equalizer și Fury),cînd am dat pe,TVR2 ,de O lebădă iarna,filmul lui Mircea Mureșan,din 1983. Și ce bine am făcut că l-am văzut!
Paul Everac și-a "scenarizat" piesa A cincea lebădă,iar ce a ieșit este,de departe,unul dintre filmele românești cele mai stupide pe care le-am văzut. În același timp,este unul dintre filmele cele mai comice pe care le-am văzut. Este un comic răsărit din imposibilele dialoguri între personajele filmului,din vorbele care sînt puse în gura lor direct din plenarele partidului comunist,din construcția dramaturgică precară și din sărăcia concepției regizorale.
E genul de film care trebuie văzut împreună cu prietenii care au trăit în acea lume și care o înțeleg,care știu cum se vorbea atunci și care au puterea și inteligența să rîdă în hohote la și de această poveste de dragoste neprincipială.
Mirea V. (Octavian Cotescu),așa cum scrie pe ușa apartamentului său din Timișoara,este șeful "comercialului" la o fabrică de confecții din oraș. Este un om onest,muncitor,la locul lui,cu o nevastă,Marta (Gilda Marinescu),internată în spital pentru oarecari depresii. Ea este o femeie cu suflet mare,care își iubește bărbatul,nu foarte frumoasă și despre care nu știm,precis,ce o tulbură. Chiar și pe patul spitalului,strîngînd la piept florile primite de la soț îl roagă pe acesta să își ajute nepotul,pentru că și acesta "Este om și este cetățean" . Totuși,să nu uităm cine a scris scenariul și piesa-sursă,mai ales cînd Marta,o femeie și o soție principială, îi spune soțului că trebuie să-și clarifice relația și să o pună în complexitatea relațiilor societății. Pentru cine a uitat,sau nu știe cine a fost Paul Everac,am să amintesc,doar,că,între 1993-1994,a fost directorul Televiziunii Române și că apărea pe ecran  citindu-și inenarabilele ”Tablete”, transformînd postul național într-o "sufragerie națională",așa cum observase domnul Andrei Pleșu.
Revenind la film,am să vă spun,pe scurt,că tovarășul Mirea V. se îndrăgostește de Dufy (Rodica Mureșan),o balerină de la opera municipiului. Balerină care este "a cincea lebădă",sau,cum spune chiar "Silică" (așa îl alinta artista pe inginer),o "pațachină". Sînt multe personaje în acest film,al cărui subiect este destul de prizabil,indiferent de vremurile în care trăiau acești oameni. Florin Piersic este fratele șarmant al inginerului,un plezirist care scrie versuri de neînțeles pentru ceilalți,care are doar hainele de pe el,care trăiește din vînzarea sticlelor goale și din banii primiți de la "Silică" și care se bucură,sincer,de escapada fratelui mai mare. Mai e și personajul Dorinei Lazăr,o prietenă a familiei Mirea,care încă suspină după marea ei dragoste,pictorul,mai e și vecinul băgăcios,profesorul (Fory Etterle) care supraveghează tot ce iese și intră din casa lui Mirea. Filmul e un continuu flash-back al lui Mirea V. care,pe drumul cu trenul către o ședință importantă unde i se va hotărî soarta,încearcă să înțeleagă cum a ajuns în acea situație inacceptabilă pentru sine și pentru pentru societatea în care trăia. Este,aproape,imposibil de restituit,printr-o cronică,savoarea tristă,aș spune,a acestui mix de realism socialist cu iubire vinovată,pentru că trebuie să o vedeți pe Rodica Mureșan cum intră,îmbrăcată,într-un lac (doar este o lebădă,așa cum tot spune) și pe Octavian Cotescu ieșind din fabrică în pași de balet cu servietă în mînă,pentru că trebuie să îi auziți pe toți acești actori buni și foarte buni declamînd replici inepte în care nu cred. Și asta se vede.
De ce am ales un astfel de film pentru început de an? Poate pentru că aseară am văzut pe DIGI 24 o discuție despre comunism,invitații fiind domnii Gabriel Liiceanu,Andrei Pleșu și Horia Roman-Patapievici,gazda fiind domnul Luca Niculescu. Si pentru că tocmai au trecut 25 de ani de la Revoluția din decembrie 1989. Da,continuu să spun Revoluție. Și pentru că,încă,mai sînt destui (mult prea "destui") romăni care au nostalgia anilor ante-"89. Și pentru că cei care n-au trăit acei ani trebuie să afle și să știe cum se trăia și cum se vorbea în comunism,trebuie să știe ce înseamnă alterarea gîndirii și vorbirii pînă la sufocare. Și pentru că,finalmente,trebuie să știm de ce și cum să rîdem de asemenea "creații".

"Bolovanul" și "dincolo-șenia"

Dacă vreți un început de an frumos,înconjurat de amintirile copilăriei,de imaginea părinților care v-au iubit și pe care îi iubiți și care,acum,nu vă mai sîcîie cu grija dumnealor sufocantă,dacă vă mai însoțesc imaginile și sunetele vremurilor cînd totul era proaspăt și misterios și cînd nu aveați nici o grijă,atunci căutați Billy Crystal: 700 Sundays.     

Și veți afla și ce înseamnă cele două cuvinte din titlu.

Iarnă frumoasă în București

A doua zi din 2015 m-am plimbat,puțin,prin București.
N-ar fi rău să ieșiți din căldura casei și să lăsați în urmă mirosul domestic al Crăciunului pentru aerul rece și curat din Herăstrău.Mergeți prin zăpadă,ascultați-vă pașii cum scîrțîie,uitați-vă la pomii albiți și la băncile părăsite.Doar atît.