A șaptea oară One World România

Cu sloganul Cine-Luptă a început,aseară,ediția cu numărul șapte a festivalui de film documentar dedicat drepturilor omului. Inițiat de Vaclav Havel,dizidentul devenit președinte al Cehoslovaciei și,mai apoi,al Cehiei,acum 16 ani,One World România este una dintre întîmplările despre care îmi place să spun că înfrumusețează orașul. E bine organizat,e tonifiant,e ofertant și,în primul rînd,ne aduce filme care ne pun pe gînduri și ne dizlocă din comoditățile noastre cotidiene.
Și anul acesta propunerea este bogată,cu secțiuni ofertante,cu discuții incitante și cu invitați curajoși,cu subiecte frisonante. Curioșii pot găsi detalii pe www.oneworld.ro.
Deschiderea de la cinemaPro  a fost nițel cam lungă (90 minute,aprox),dar n-a fost rea. Dealtfel,de cîteva ediții încoace,inimoșii organizatori ne-au obișnuit cu astfel de introduceri. Aseară am văzut o mini-piesă de teatru pusă în scenă de incisiva Geanina Cărbunariu,cu distribuția teatrului Radu Stanca din Sibiu,despre realitățile noastre social-politice. Textele (vor mai fi și altele în cadrul festivalului) sînt adaptări ale unor însemnări reale din varii instituții românești. A fost amuzant și a fost alert și a fost (destul de) deranjant.
Filmul,The Valley of the Jato (regia Caterina Monzani și Sergio Vega Borrego,Italia-Marea Britanie,2012,67 minute) este o incursiune în viața și activitatea lui Pino Maniaci,un jurnalist foarte independent care,de destui ani,produce și prezintă cel mai lung jurnal de știri din Europa,emisiune pe care o realizează (cu TOT ce înseamnă aceasta) doar cu ajutorul familiei și cu bani insuficienți,la propria televiziune,TeleJato. Echipamentul este (era?) analogic și provenea din donațiile prietenilor,sau din dezafectările televiziunilor naționale. Dar,asta nu este cea mai mare problemă a domnului Maniaci. El și familia lui locuiesc și fac știri despre orașul lor,din inima Siciliei. Eh,acum încercați să vă imaginați cum e să filmezi și să vorbești,zilnic,despre Mafia,la ea acasă. Este un film despre convingeri și despre curaj și despre solidaritate și despre familie. Fără ”g”. MERITĂ văzut. Mai rulează azi,de la 6pm la cinema Elvire Popesco. În plus,aveți șansa unei întîlniri cu cei doi regizori.

FlorinB

FlorinB

Such a Perfect Day

Lou Reed spunea 
”...drink Sangria in the park
and then later
when it gets dark,we go home

Just a perfect day
feed animals in the zoo
Then later
a movie,too,and then home...”.

Cum să vă spun altfel decît că,pur și simplu,am avut o astfel de zi. Nu,nu am hrănit animale la zoo,nici nu am băut Sangria în parc,dar,am fost la film,care mi-a plăcut foarte mult și,cînd s-a înserat,am mers spre casă. Filmul este The Lego Movie,o reîntoarcere la vîrsta cînd cea mai mare grijă era să inventez ceva mai caștocan și mai gogonat decît prietenii cu care mă jucam pe Imper,strada vechiului și protectorului cartier Pantelimon. Nu,n-am avut niciodată,n-am văzut niciodată și n-am atins niciodată,la vremea pantalonilor scurți și a primei biciclete nici măcar o singură ”pietricică” multicoloră a celebrului joc scandinav. Era,atunci,la fel de inaccesibil ca o ciocolată Toblerone.Sau,ca o sticlă de Coca-Cola. Sau,ca un televizor color. Ok,ați prins ideea. Cu toate astea,după ce am văzut pentru prima oară (într-o revistă Pif) ce minunății se puteau construi cu micile cărămizi din plastic,am jinduit toată copilăria să am așa ceva. N-a fost să fie. Tocmai de aceea,acest film este,pentru mine,visul devenit realitate. Tocmai de aceea,finalul plin de învățăminte politically correct nu mi-a făcut gura pungă,cum,de regulă,se întîmplă cînd mă izbesc de această enormitate conceptuală a gîndirii pietrificate.
Am ieșit de la film pe la 4pm și am invitat o foarte bună prietenă,și foarte frumoasă,la un prînz întîrziat. Mai degrabă a fost o cină. Am vrut,inițial,să mergem la Amada,restaurantul pescăresc din Piața Rosetti,dar era închis. Apoi,mi-am amintit de Zavat,un loc în care mai fusesem și care-mi plăcuse destul de mult. Am ajuns după o plimbare lejeră printr-un București binecunoscut,dar suficient de însorit cît să fie plăcut. La parter nu se fumează,iar eu îmi iubesc prea mult viciile (citește pipa și trabucurile) cît să fac efortul escaladării celor douăzeci și ceva de trepte pînă la masa de la etaj. Nu erau prea mulți clienți,așa că ne-am așezat la fereastra de la care se vedeau casele și curțile străzii Popa Nan,care mai păstrează,calm,amintirile unei lumi simple și demne. Timpul trece frumos și ne împrietenim cu el. Nu-l zorim,îl primim lîngă noi și îl invităm să ne spună povestea noastră,așa cum este și așa cum nu a fost. Răsfoim meniul și îi recomand prietenei mele sardinele pe grătar. Neapărat. Îmi plăcuseră de fiecare dată. E un fel simplu,dar eu nu mă satur niciodată să-l comand. Ar mai trebui să mai luăm dovlecei pane și,poate,ceva icre. Dar și zacusca de pește ne face cu ochiul. La fel și haloumi pe grătar. Of,plăcută nehotărîre. Pînă la urmă au fost sardinele (20 lei),dovleceii pane (12 lei),o gustare pescărească (35 lei)  și haloumi pe grătar (14 lei). Plus un ceai verde,o vodcă și un pahar cu vin alb,demisec. A,da,și pită grecească (2,50 lei).

Arată bine,nu? La fel de important,miros bine și sînt gustoase.
Între timp,cuvintele făceau ce știu ele mai bine să facă,așezau trecători atunci cînd ne așezăm,din ce în ce mai confortabil,pe malurile noastre tăcute. Vorbeam și mîncam,ne bucuram de o masă reușită,fără fasoane,dar pregătită cu atenție și cu plăcere. Sardinele au fost patru pe farfurie,calde și rumenite,peste care e nevoie să arunci,doar,cîțiva stropi de lămîie. Detaliul care le-ar fi făcut desăvîrșite,și care lipsea,era aroma specifică grătarului în aer liber,pe lemne. Și,eventual,masa așezată într-un mic port,uitat de Mediterană. Chiar și așa,nu aveam motive să ne plîngem,mai ales că și celelalte farfurii erau îmbietoare. Da.dovleceii sînt bine rumeniți și scurși de ulei,ușor crocanți la exterior și fragili în interior,consistența gumos-elastică de haloumi este bine subliniată de urmele și aroma tigăii,iar pita grecească (seamănă,cumva,cu lipia noastră,dar e mai densă) e foarte potrivită pentru icrele și zacusca de pa platou. Recunosc,acestea nu ieșeau în evidență,dar acesta e un lucru bun,pentru că erau,de fapt,complementare cu vedetele mesei. Peștele marinat de pe platou avea calitatea de a nu atrage atenția,cu tot dinadinsul,asupra lui,adică nu era înecat în oțet. Poate că ar fi fost potrivit să beau vin alb,sau roze,dar,mă știți,nu beau decît vin roșu și acela,totdeauna,nu din podgoriile românești. Deși,în ultimele săptămîni,am tot încercat cîteva soiuri d-ale noastre. Voi reveni.
E destul de simplu să aflați dacă mîncarea a fost bună;trebuie să urmăriți culorile,sau,mai precis,dispariția lor și invazia albului. Încet-încet,farfuriile se lasă dezgolite și asta nu e,deloc,rușinos. E dovada supremă a reușitei,e apoteoza,e climaxul. Cu cît mai mult alb,cu atît mai bine,mai plăcut și mai gustos. De accea cred că vesela trebuie să fie,obligatoriu,albă. Creează tensiune,prelungește preludiul și oferă satisfacția finală. La Zavat așa a fost.
Într-un anume fel,ne puteam lipsi de dulcegăria finală,dar,dacă tot eram prin zonă (Mediterană,adică),ce-ar fi să închidem cu

baclava (15 lei),la două lingurițe,firește. După cum vedeți,porția e mare. Și are de toate cele de folosință în această alcătuire clasic balcanică,i-aș spune. Poate prea multe,pentru că,așa cum bine a observat însoțitoarea mea,simțeam cum un întreg roi de albine ratase stupul și livrase mierea pe desertul nostru. Aici trebuie să recunosc faptul că,probabil,sînt și eu,puțintel,vinovat. Am întrebat dacă e dulce și acoperită de sirop,așa cum îmi place...Să zicem că au vrut să fie siguri. Una peste alta a fost bine,a fost frumos,a fost gustos.
Am mers pînă la capăt de Popa Tatu și dincolo de el.
”...and then home”

FlorinB

Camera

Trec deseori pe Calea Dorobanților și nu am o atracție deosebită pentru această,cum era/este expresia stupidă?,”arteră centrală a capitalei”,care este un amestec dezordonat (vorbind foarte blînd...) de case vechi și frumoase (unele impunătoare),dar îmbătrînite și triste (destule) și blocuri comuniste sufocante;iar,din loc în loc purulentele excrecențe post ”89,tip cafenele,magazine țipătoare și altele asemenea. Nu-s multe,adevărat,dar suficiente cît să altereze privirea și aerul distins al bulevardului. Salvarea vine,în mare parte,de la clădirea liceului I.L. Caragiale,de la clădirea cu zodii (sorry,nu-i știu numele) și de la vilele care au rămas pe partea dreaptă,cum mergem spre televiziune. Există și un soi de parc (foarte mic) în Piața Dorobanți,dar și o anormalitate numită piața Dorobanți. Este minusculă,acoperită,are cîteva tarabe cu carne,brînzeturi,pește și fructe. Pe jos este gresie,e foarte luminată și e,de fapt,o tarabă expandată. Anormalitatea vine din prețurile practicate acolo,coborîte,parcă,din vitrinele magazinelor din zonă. E ridicol. Și nu vorbesc despre cine știe ce trufandale,ci de omniprezenta brînză din Mărginimea Sibiului și porcăriile adiacente,de flori și de fructele așa-zis exotice (de exemplu,cireșele și căpșunele din timpul iernii). Singurul lucru remarcabil,și pentru care trebuie să-i mulțumesc lui Alex Baciu,este o pescărie, cu pește și fructe de mare și unde puteți mînca delicioase feluri pregărite pe loc. Am trecut,în fugă,dar vreau să revin și să gust.
Pînă atunci vă invit în La Chambre,care este destul de aproape de intersecția cu șoseaua Ștefan cel Mare,pe stînga,mergînd către Piața Dorobanți. Deși observasem locul de vreo doi ani,nu reușisem să deschid ușa acestui cochet magazin de vinuri. Îmi plăceau geamurile mari care lăsau privirea să scaneze încăperea bine luminată,pe ai cărei pereți sticlele stăteau aliniate și erau dornice de rendez-vous-uri cu îndrăgostiții de vinuri bune. Pînă într-o bună zi (cred că era seară),cînd n-am mai rezistat și am pășit înăuntru. Cam asta am văzut și,de atunci,îmi place să revin.

Cele două doamne,pricepute și foarte amabile,care se ocupă de Cameră mi-au spus că,inițial,aceasta era centrată pe vinurile franțuzești,pe care proprietarul (clujean iubitor de vin bun) le aducea după îndelungi căutări prin podgoriile Franței. Este un domn căruia îi place să caute și să descopere soiuri și mărci,încă,nu atît de cunoscute pe malurile dîmbovițene. De ceva timp,căutările s-au mutat spre sud,către arzătoarea Spanie,iar pereții s-au umplut cu mărcile acestei țări. Roșii,roze,sau albe,spaniole,românești (destule),sau de pe alte meleaguri,toate vinurile de aici au o poveste care merită auzită și pe care e bine să v-o amintiți cînd turnați în pahare. Între timp,am devenit un obișnuit al Camerei,astfel că am fost invitat la o degustare a Casei Murfatlar,cu vinurile premium Sable. Care n-au fost rele. Nu (mai) pot să fac o descriere amănunțită a soiurilor pe care le-am gustat,pentru că au trecut cam două săptămîni și,din păcate,nu mi-am luat notițe. Sper să le mai încerc și să fiu mai precis. Oricum,nici din oferta Camerei nu am încercat decît foarte puține și,surprinzător pentru mine,am ales un roze sec din Spania,Fuenteseca,Bobal cu Cabernet Sauvignon;știu de ce l-am luat,datorită culorii,un soi de nuanță de cognac,care m-a făcut curios. Cum nu-s iubitor de roze-uri,am să spun cinstit că nu prea mi-a plăcut. De fiecare dată aveam alături de pahar cîteva felii de brînză destul de mirositoare și,astfel,am reușit să golesc sticla,în vreo trei zile... A mai fost o sticlă de Bouquet Nouveau,Thracian Valley,2013,un fel de Beaujolais,bulgăresc,acceptabil; plus două românești, 1,La Chambre,Aux Bons Vins (Fetească Neagră 90% și Merlot 10%),produs în podgoria Dealu Mare,Urlați și Nobilitas,un Merlot din domeniile Intervit,pe terasa superioară a Dunării. Decente,într-un singur cuvînt. Sorry pentru că nu vă dau și prețurile vinurilor despre care am vorbit,dar,am rătăcit bonul.Sper să-l găsesc.
Cam asta am avut a vă spune,că am descoperit o Cameră plăcută,cu pereții ”tapetați” cu sticle cu vin, unde îmi place să revin și de unde ies însoțit de...o bucată de ”tapet”. Ceea ce vă cam doresc și dumneavoastră.

FlorinB

Iată

Vineri după amiază,printr-un București plouat și posomorît,încerc să găsesc un loc plăcut și cald și primitor, unde să mănînc ceva bun și care să-mi placă îndeajuns cît să scriu despre. Sînt prin zona străzilor Știrbei Vodă-General Berthelot și mai am destul timp pînă la întîlnirea cu elevii liceului Sf. Sava (prima în cadrul proiectului Education a l'image),pe care eram curios să îi întîlnesc la discuția despre A fost sau n-a fost. Mergeam pe strada General Budișteanu uitîndu-mă la casele frumoase,dar cam neîngrijite,cînd privirea mi-a fost atrasă de o curte a cărei poartă deschisă era ca o invitație către descoperiri și întîlniri care să devină amintiri. Mă apropii și observ,în stînga,pe iarbă,un...rinocer pitic și mov. Stătea liniștit și privea curtea,oamenii,casele veghind,parcă,la liniștea și bunăstarea locului. Părea coborît,sau,mai degrabă,ieșind din pădurile Narniei. Senzația pe care o aveam era că sînt acolo unde trebuie să fiu și că am găsit ceea ce căutam. Aici e momentul să spun că la intrarea în această curte minunată,pe unul dintre ziduri,era o placă pe care scria Voila (strada General Constantin Budișteanu 18). Acum,cînd scriu,nu-mi amintesc dacă e mentionat și cuvîntul ”Bistro”,sau ceva de felul ăsta. Probabil,da. În curte sînt mai  multe case,dar cea din fața mea mă interesa,cea pe care o veghea prietenul mov. Cu aspectul ei interbelic,cu ferestrele mari și cu scara micuță care conducea la o intrare dincolo de care zăream mese,scaune și rafturi cu sticle de vin,simțeam că am nimerit într-un loc care avea să-mi placă și care va fi mai mult decît un simplu spațiu de ”luat masa”. Dinăuntru,o domnișoară simpatică mi-a făcut semn să intru prin lateral. Cum am deschis ușa,privirea mi-a fost atrasă în jos (nici acum nu știu de ce...) de un portret al lui...Ceaușescu. Aolică,unde am nimerit? Am înaintat prudent,sperînd că micul rinocer mă va proteja de fantome. Mai era ceva care m-a dus cu gîndul la anii ”80: mirosul. Mirosea ca într-o casă din acei ani,a vechi,dar într-un mod plăcut,neagresiv,ca mîngîierea bunicii care mă liniștea cînd visam urît. Încăperea mare,înaltă era mobilată în stilul anilor de care pomeneam,astfel că totul îmi era foarte familiar,cu mici diferențe. Totul părea vechi și nou,în același timp,suficient cît să mă intrige.

În plus,nimic nu părea a semăna cu un bistro. Unde oi fi nimerit? Tabloul,mobila,rinocerul,cred că ușa era,de fapt,a dulapului care mă trimisese nu în minunata Narnie,ci în România dinainte de Revoluție. Numai de n-ar apărea vreun securist care să-mi ceară buletinul...Am înaintat în mijlocul camerei,gîndindu-mă pe care dintre cele trei-patru uși să intru,cînd am văzut sus,deasupra intrării principale asta

”Piticu”,sigur,nu ar fi acceptat acest cuvînt al pierzaniei capitaliste să troneze într-o casă. Buun,deci sînt într-o casă de oameni normali,din secolul 21. Mai rămînea să găsesc bistro-ul. Dar,nici nu-mi venea să plec fără să aflu mai multe despre acest ținut,parcă,uitat de timp. O tînără doamnă se apropie și îmi spune că tot ce văd este mobilă din acei ani ”80,dar restaurată. Firma care face asta se cheamă Eclectico Studio,iar patronul este într-o cameră. Vorbesc cu dumnealui și rămîne să-l caut,pentru că am și eu cîte ceva prin casă tocmai potrivit(e) pentru restaurare. Mă simt norocos,fiindcă mă tot gîndeam să fac un lifting îmbătrînitelor șifoniere,mese și recamierului care mă înconjoară cu blîndețe de la naștere. Merită.

Deocamdată e timpul să pun nostalgia pe ”Hold” și să intru în bistro. Sînt două camere,nu foarte mari,cu pereții curați,dar lăsați la vedere,adică gri,fără nici un fel de adăugire (lavabilă,tapet,sau altele de felul ăsta). Efectul e remarcabil,pentru că tot ce este agățat pe aceștia este mult mai vizibil,mai atrăgător și,cumva,mai jucăuș. Simplitate și eleganță. Îmi place foarte mult. În prima cameră este și barul propriu-zis și două,sau trei mese. în cealaltă sînt patru,sau cinci,toate din mobilier funcțional și comod,colorat,aș spune confortabil. Meniul,vorbesc chiar despre obiectul ca atare,este și el în ton cu ansamblul,astfel că totul respiră un aer tres chic. Se fumează și îmi aprind pipa.

Privesc fumul cum cucerește candelabrul și oglinda,iar imaginea asta mi se pare seducătoare. Simpatica domnișoară care m-a ghidat către intrarea în casă îmi recomandă burgerul zilei. O ascult,fără să zăbovesc,cum de obicei fac,asupra meniului. Oricum,există și o tablă pe care sînt scrise recomandările zilnice,în buna tradiție a bistro-urilor pariziene. Cred că am citit supă de linte,porc cu tagliatelle și...încă ceva. Mai sînt două mese ocupate,există wi-fi,muzica franțuzească în surdină acompaniază gîndurile pînă cînd,brusc,acestea dispar și lasă locul privirii,mirosului și gustului:sosise burgerul!

Semnul de exclamare pe care l-am așezat la finalul ultimei propoziții are rostul lui. După cum vedeți,arată bine,foarte bine. E mare,carnea de vită e suculentă (l-am cerut medium rare spre rare),nu e agresat de mirodenii inutile,e acoperit de brînza care s-a topit la căldura cărnii,iar legumele obligatorii completează,prin textura și prospețimea verde,gustul pe care îl aștept de fiecare dată,dar pe care nu-l regăsesc întotdeauna. E servit cu o folositoare salată verde alături (rucola și altele asemenea) și este așezat pe o pseudo-tavă care seamănă cu ceramica nefinisată,un soi de ardezie subțire. Efectul e asigurat. Deși am tacîmuri,îmi folosesc mîinile,pentru că doar așa simt că mănînc un burger cum se cuvine. C mon,e burger,definiția modernă a fast food-ului,cuțitul și furculița sînt inutile,ridicole uneori. Mon Dieu,que  c est bon! Zemos,gustos,savuros,aș spune că nu-i lipsește nimic. Și,totuși,ce-a vrut să spună prin ”burgerul zilei”? Întreb. Răspunsul e că variază celelalte ingrediente: într-o zi e brînză cu mucegai,într-alta e cheddar și tot așa. Ingenios și simplu. Efectul e că gustul principal rămîne același cu care ne-am obișnuit și pe care-l căutăm,dar simțim,în fundal,ceva deosebit ce ne trezește puțin din amorțeala banalității. Timpul trece repede și m-am trezit că se apropie ora întîlnirii cu elevii de la Sf Sava. ce bine că-s aproape. Plătesc (32 lei pentru burger) și îmi spun să revin pentru desert,mai ales că aflasem de o tartă cu lămîie și mac.
N-o mai lungesc inutil. După un dezamăgitor cvasi-monolog cu acești adolescenți blazați,mă așez la o altă masă (în camera cu barul) și cer desertul de care pomeneam (13 lei). Între timp vorbesc cu Nicholas,care cred că este proprietarul acestui fermecător bistro. Aflu că e deschis de un an (aprox),că folosește ingrediente atent alese,o mare parte venind din Franța (brînzeturile,vinurile) și că a vrut să ofere bucureștenilor un loc unde să vină și să mănînce cu plăcere,cu un preț decent. Eu spun că a reușit. Vorbim de vinurile franțuzești și îmi oferă să gust dintr-un Gewurztraminer,spunîndu-mi că voi fi surprins. Mie nu-mi plac vinurile albe,adică nu am în casă,nu cumpăr și nu mă (prea) interesează conjugarea,obligatorie,zice-se,acestor soiuri cu anumite mîncăruri. De aceea,încerc ”albele” doar la degustări și,rareori, la insistențele unor prieteni. Pe scurt,mai mult din politețe,am acceptat oferta lui Nicholas (sper că i-am scris numele corect) și,trebuie să recunosc,am fost plăcut surprins. Eu asociez acest soi cu dulcegăria înțepătoare,deranjantă. E(ra),pentru mine,un vin mult prea sprințar. Nu și acesta. Deși păstra nota distinctă a soiului,tonul era mai serios,se cumințise. Trecuse,cumva,de vîrsta adolescenței zburdalnice și începuse să se maturizeze,dar nu complet. Nu era rău deloc. Gata,suficient. Cerusem un pahar cu vinul lunii recomandat de Voila,Bodeaux AOC 2011/J. Fleury (15 lei),un roșu blînd,cu abia perceptibile note de fructe. Un roșu curat franțuzesc,l-aș numi. Știu,ar fi trebuit să fie însoțitorul perfect pentru burger,dar m-am grăbit să comand,atunci...vodcă (Wyborowa,8 lei/40 ml...). Nu trece mult timp și după cîteva minute,voila

Nu știu cum vedeți dumneavoastră această felie,dar eu,cînd mi-a fost așezată în față,culoarea și textura (la prima vedere),m-au dus cu gîndul la o felie de...drob. Din fericire,gustul diferea. Era,în fapt,o tartă cu blat și compoziție sfărîmicioase,cu ingredientele bine echilibrate,în al cărei gust distingeam și lămîia și macul. Frișca fină de alături (home made) atenua ușoara asprime a tartei și îi înlesnea alunecarea. Nu ocoliți semințele de cardamon așezate lîngă tartă,alt detaliu care conturează stilul acestui bistro.

Nu termin fără să vă spun că gazdele (și un tînăr,foarte priceput și politicos chef) mi-au oferit să gust și din porcul cu tagliatalle de care pomeneam la început, Delicioase! Asta înseamnă un singur lucru: I ll be back! Sper să vă găsesc la una dintre mese. 

A bientot,

FlorinB

Plimbări

Bună seara. Observ cu tristețe că au trecut trei săptămîni de la ultima postare. De fapt,am să fac o mică precizare:nu-mi place acest cuvînt,”postare”,e prea tehnico-bloggero-internetico-aseptic,altfel spus,e ca un schelet căruia i s-au smuls nervii,carnea,viața. Pe scurt,am să încerc (sper să și reușesc) să-l elimin din vocabularul acestui blog. Nu-mi e pe...gust. Revenind...
În cele trei săptămîni de la ultima însemnare am fost la Brașov și la Sibiu cu Caravana docuArt, unde am întîlnit oameni curioși și unde m-am plimbat pe străzi frumoase,vesele și îngrijite; am intrat în localuri primitoare și am mîncat bine,mi-am făcut plinul cu prăjiturile celebre și gustoase de la cofetăria La Vatra Ardealului și am mîncat piept de rață picant la Tango,un bistro din Piața Mică sibiană. În București am fost de cîteva ori într-un loc cu mîncare bună și cu dulciuri și mai bune pentru luat acasă,sau,dacă vreți,take away food. Am găsit o brutărie (din sat) de unde puteți lua cea mai bună pîine din București,aș zice. Și unde puteți găsi și prăjituri foarte bune. Și am mai testat cîteva vinuri românești rezonabile. Cum se spune,zile pline.
Între timp,am stat treaz ca să văd decernarea OSCAR-urilor. Care,din păcate,au fost dezamăgitor de previzibile. Vorba prietenului Alin Ludu Dumbravă,în lupta dintre trecut și viitor a cîștigat trecutul. Mare diferență nu ar fi fost dacă Gravity ar fi ieșit învingător (era să zic de pe orbită...),pentru că și ultima creație Alfonso Cuaron este doar etalarea unei coregrafii ultra CGI-izate,fără pic de emoție și cu un final suficient de patetic cît să te întrebi cum a putut acest film,în ansamblul său,să fascineze critica de specialitate pînă la opacitate. Mă rog...Dar,prieteni cinefili și iubitori de rafinamente,am revăzut și filmul pe care l-am considerat (și îl consider și acum) cel mai bun al anului trecut,Only Lovers Left Alive,regizat de inconfundabilui Jim Jarmusch. Pentru că este un film atît de frumos și de adictiv am să revin cu detalii despre această poveste de dragoste eternă. Pînă atunci,vă rog,ba nu,vă implor să mergeți să-l vedeți.
Și descoperirile continuă într-un ritm,deocamdată,revigorant,pentru mine. Spun asta pentru că,deși bucureștean de cîteva generații,nu am o mare afecțiune pentru orașul meu natal. Nu-l iubesc și nu pot să-l iubesc necondiționat și fără rest. În cele mai întinse părți ale lui,nu-mi place. E murdar,sufocant și sufocat,e căpiat,e înfumurat fără motive și rămîne,cu încăpățînare,nedezvoltat. Tocmai din toate motivele astea,la care pot adăuga,fără mari eforturi,zilnicele,inevitabilele și nesfîrșitele piedici care îi epuizează pe bucureșteni,simt un fel de jubilație cînd întîlnesc insule de normalitate și,uneori,de frumusețe.Acum,două nume vă propun: La Chambre și Voila.
Fiecare dintre toate aceste locuri merită cîte o cronică detaliată pentru că oamenii care le-au construit și care ni le oferă merită să fie (re)cunoscuți și merită să le fim recunoscători. E simplu cum putem face asta;trecîndu-le pragul și revenind.
Pînă la cuvinte,vă ofer imagini;într-o,oarecare,neordine. Sper să vă placă.
A bientot,

FlorinB