Uau! Aproape că nu se mai vede nici tavanul cutiei, atît de multe cărți au apărut. Nu mai trecusem de mult, adevărat, dar, chiar și așa, surpriza a fost totală. Abia mai poți păși , spațiile dintre cărți sînt ca rîndurile de pe paginile acestora, iar citirea titlurilor obligă la o gimnastică asemănătoare cu celebrul dans al hipopotamilor lui Disney. În primele minute am fost năuc și paralizat, în același timp. Ochii îmi fugeau în toate direcțiile, dar corpul refuza să se miște. Încă evaluam posibilele trasee, încercînd să-l aleg pe cel mai puțin periculos pentru siguranța volumelor al căror echilibru ținea de o fizică totalmente nepămînteană. Norocul meu a fost vocea pe care am recunoscut-o imediat, dar pe care, la primele silabe, n-o vizualizam în rețeaua cazematelor din hîrtie. Bref, am mai aflat cîte ceva despre neliniștita lume literară bucureșteană și am plecat cu două cărți, un eseu de Basarab Nicolescu despre poezia lui Ion Barbu și un mic volum cu scrisori ale lui Nae Ionescu. Cum spuneam, o sîmbătă frumoasă.
Mda, Piața Amzei...O mare dezamăgire. O clădire modernă și urîtă, beton, metal și sticlă, rece și respingătoare, un exemplu clar de prostie organizatorică a edililor orașului. Piața de flori atît de colorată și de veselă a dispărut, iar gălăgia ofertelor și agitația frumos mirositoare au lăsat locul părăsit, fără viață, cu două-trei tarabe stinghere. Cine știe, poate că ziua și ora nu erau cele mai potrivite, poate că-n restul zilelor este mai bine și zona este populată și ofertantă. Am să verific și vă voi anunța. Bine-ar fi...
Mi-era nițel sete și soarele îmbietor mă chema la o terasă, undeva. Nu prea mai aveam timp și mă îndreptam, încet-încet, către Piața Romană. Pe un colț al străzii Mendeleev văd ceea ce văd mereu de ceva timp: o vitrină pe care scrie Donia,Băcănia cu suflet și o ușă care dă într-un culoar îngust, cu sticle, cutii, anunțuri specifice unui magazin cu ”produse tradiționale”. Ghilimelele sînt peiorative, pentru că am un fel de frison cînd văd, peste tot, aceste mici dugherne care vînd aceeași brînză ”autentică de Sibiu”, aceleași și aceleași preparate ”românești” din carne, care sînt tot mai monotone. Totuși, sînt mereu curios, mereu intru cu inima deschisă și cu gura și nările pline de pofte. Dincolo de asta, prezentarea acestei băcănii arăta atenție și dorința unei ieșiri din monotonie. Și nu știu de ce, dar credeam și speram să găsesc și o masă la care să beau ceva, eventual o tărie de-a noastră. După ce treceți prin acest antreu (îmi place sonoritatea cuvîntului, îmi amintește de casa copilăriei), intrați în prima cameră, unde găsiți vinurile și celelalte ”alcoale”, adică palincă, rachiu și altele de felul ăsta, dar și cadouri asociate acestor produse. În dreapta este cealaltă încăpere, cu vitrina frigorifică în fața căreia trebuie să zăboviți puțin, cu pîine cu cartofi de Brașov, cu gemuri, zacuști, cu dulcețuri și, mai nou, cu chutney, unele făcute în zona pe care o patronează Prințul Charles și cu altele asemenea. Nu, nu era o masă la care să stau, dar privirea mi-a sărit la un frigider cu bere, unde l-am recunoscut pe cel mai nou prieten al meu, Zăganu. Oh, ce surpriză foarte plăcută. Dar, ce mai văd lîngă? Terapia Gold și Terapia Platin, bere făcută (nu-mi vine s-o alterez spunîndu-i produsă) de Clinica De Bere, în Timișoara. Mi se spune că este bere nefiltrată, care nu stă mai mult de două-trei săptămîni pînă să ajungă pe rafturi. Prima este blondă nefiltrată, iar cealaltă este albă nefiltrată. Desigur, am să cumpăr cîte o sticlă din fiecare, nu înainte să beau una la fața locului și aceasta a fost Terapia Platin (7,9 lei). Este bună, are gustul specific de nefiltrat, este rece și revigorantă, are 5% alcool și îmi place. Terapia Gold (7,9 lei) are 4,7% alcool, face un mic guler de spumă în pahar (am băut-o acasă), bulele urcă cu veselie spre suprafață, are gustul mai puțin pronunțat decît Platin, dar și una și cealaltă păstrează aceeași prospețime revigorantă a nefiltrării. Oricum, observ cu oarecare surprindere că, de ceva timp, vorbesc cu nițică pasiune, despre bere și, încă, despre berea românească. Spun ”cu surprindere” pentru că mie nu prea-mi place berea. De fapt, nu-mi place ceea ce se cheamă lager, berea produsă industrial, fără pasiune și fără nimic specific. De aceea am fost și sînt bucuros că am descoperit nu una, ci două sortimente de bere (Zăganu și Terapia) pe care le beau cu plăcere cînd am chef de această băutură. Asta nu înseamnă, în nici un caz, că vinul ar avea concurență în preferințele mele. De altfel, una dintre descoperirile remarcabile pe care le-am făcut anul trecut este un vin roșu, de fapt, două soiuri, din zona Buzăului. Am să detaliez curînd.
Revenind în spațiul primitor al Băcăniei cu suflet (Mendeleev 37), vă mai spun că am zăbovit vreo trei sferturi de oră, vorbind despre măncare bună și despre obiceiurile culinare greșite ale românilor cu proprietara, o doamnă dedicată și cunoscătoare. Printre alte bucate pe care am să le încerc sînt și puiul și curcanul crescuți la țară, care trebuie comandați și despre care proprietara spunea că au gustul pe care trebuie să-l aibă înaripatele sănătoase. Dacă nu greșesc, prețul este de 35 lei/kg, aprox. Eu zic că merită.
Cum se apropia ora de începere a filmului, am mai cumpărat un pachet cu brînză Cheddar, brînză maturată cu ardei iute (19,8 lei), făcută la Valea Strâmbă, Harghita, puțin mai tare decît originalul, o cutie de 165 gr. cu Deltaica, sardeluță marinată în ulei (6,5 lei), produsă la Tulcea, cu 130 gr șprot decapitat eviscerat marinat, bune, cu o carne fermă și curată, căreia mai trebuie să-i adăugați lămîie și, eventual, puțină verdeață, un pachet cu Biscuiți ecologic integrali cu semințe de chimion (10 lei, cam scumpi), crocanți și cu gustul ușor înțepător al chimenului, tocmai buni pentru icre, aș spune. Cînd să plec, m-am oprit la rafturile cu vin românesc și, mai mult curios, am luat o sticlă de Sarica Niculițel, Cabernet Sauvignon, (2012, 16,5 lei) și una cu Pelin Roșu de Urlați, (19,95 lei). Motivele pentru care am cumpărat două sticle cu vin roșu românesc (dintr-un magazin și nu de la un tîrg...) sînt simple: eram foarte, foarte curios dacă Pelinul mai era la fel de amar de cum mi-l aminteam de pe degetul copilăriei (cînd eram mic, mi se permitea să-mi înting degetul în unele băuturi și să gust...) și eram la fel de curios cum putea fi la gust un vin de 16,5 lei, dintr-o podgorie cu un soi de tradiție populară în rîndul băutorilor autohtoni. Nu am făcut poze înăuntru, sau bucatelor pe care le-am cumpărat. Poate la următoarea vizită. Vă arăt, doar intrarea, poate, cine știe, vă va face să intrați.
Atît, deocamdată. Revin cu impresiile despre cele două vinuri, cu vinul pe care l-am descoperit anul trecut și cu o escală la Chic Meniu. Merită.
Pînă atunci, e timpul să mai scriu cîte ceva și despre filme, mai ales că aflu, chiar acum, cîștigătorii BAFTA. Din păcate, cîștigătorii sînt dezamăgitoarele și mediocrele 12 Years a Slave și Gravity.
La revedere și enjoy life!
FlorinB
