Sîmbătă, într-un București frecventabil

Am plecat de acasă înaintea prînzului, ca să ajung la tîrgul săptămînal de la Muzeul Țăranului Român. Am ajuns repede,dar, curtea era goală. Din nu știu ce motiv, nu era tîrg. Cred că nu știam eu bine și acesta nu este chiar în fiecare săptămînă. Nasol. Mai aveam mai bine de trei ore pînă să intru la film, la Camille Claudel 1915, la Elvira Popescu. Am ceva timp să dau o raită prin zonă, să văd dacă e ceva nou, bun și frumos. Cobor pe Calea Victoriei, merg lejer și ajung în dreptul unui geam mare, trec de el, dar, mi se pare că văd ceva cu coada ochiului. Mă întorc și văd o pereche, la masă, într-un spațiu care părea destul de ofertant. Nu, nu asta îmi atrăsese atenția. ”Scanez” mai bine locul și mă lămuresc: o tablă mare, pe care erau scrise, cu cretă, feluri de mîncare, asta nu mă lăsase să trec. Mă apropii și citesc, printre altele, omletă cu trufe. Tocmai bună pentru un mic dejun întîrziat. Firește, intru. Nu înainte de a afla și numele bistro-ului. ad hoc bistro. E pe Calea Victorie 214 și sună frumos.
Cum deschideți ușa vă întîmpină, în stînga, bucătăria, care este la vedere, și care ține și loc de bar, pentru că am văzut sticlele aliniate într-un colț. Aceastî primă cameră nu e foarte mare și, din ea, faceți trecerea, prin dreapta, în spațiul propriu-zis unde sînt mesele. Trei la număr, înalte, avînd șase scaune, cu varii aranjamente care colorează camera. Pereții sînt acoperiți, în totalitate, cu material lemnos (nu știu cum să-i spun altfel), iar podeaua are dale mari într-o nuanță de gri. Mai este și un fel de tejghea cu scaune, în fața unui geam negru (nu știu dacă vopsit, sau nu), suficientă pentru clienții singuri. Acolo m-am așezat, cu spatele la cameră. Dintre cele trei mese, două aveau rezervări pentru cîte patru locuri, semn că bistro-ul este căutat. Am mai observat tot felul de mici obiecte (căni, vaze, un fel de mic tablou cu timbre cu fotbaliști, altele de felul ăsta) care dau locului un aer shic, sau, dacă preferați, poate fi introdus foarte bine în atitudinea hipster.

Orice ar putea însemna asta...Muzica era suficient de decentă cît să nu o bag în seamă, iar ecranul plat n-a funcționat, din fericire, pînă aproape cînd am plecat. Repet, era 1 și ceva pm cînd tabla-meniu, plină cu litere albe, mi-a fost așezată în față. Aveam de ales între mai multe omlete, pește, supe-creme, mă rog, felurile obișnuite unui bistro. La un moment dat mi-a făcut cu ochiul ceva vînat, dar am rezistat tentației, pentru că intrasem cu gîndul la omleta cu trufe. Mi-o și imaginam, caldă, gălbioară, cu punctele negre înmiresmate, cu aroma de pămînt care-mi inunda gura și creierul, alături de un pahar de prosecco, să zicem. Ce mai, eram pe cale să fiu chiar fericit! Astfel că, atunci cînd amabilul chelner (îmi place foarte mult acest cuvînt și tot ceea ce e asociat lui. În sensul bun.) m-a întrebat ce vreau, well, știți ce am răspuns. La fel de ”well” mi s-a spus că nu aveau trufe...FUCK! Da, chiar asta am spus. Eram trist, foarte trist, aproape să plec. Adică, la ce bun să mă mulțumesc cu pionul, cînd nu puteam lua regina? După ceva deliberări cu privirea în gol și cu stomacul așișderea, am rămas și am comandat  english breakfast. Suna binișor, cu ouă (of course...), șuncă, cartofi pai (care nu erau la pungă, mi s-a spus) și mozzarella. Asta să fie, thank you. Și un pahar su prosecco, la care m-an hotărît după ce am aruncat o privire printre sticle, pentru că nu este meniu pentru băuturi. Și un ceai verde, cu lapte (9 lei). După 15 minute, aprox., am primit această farfurie. Între timp îmi domolisem setea cu lichidul înțepător, vesel și portocaliu și mă mai liniștisem cu ajutorul ceaiului.

Nu prea mi-a plăcut, direct spus. Nu e vorba de gust. Acesta era în regulă, iar cartofii erau bine făcuți, bine rumeniți și, într-adevăr, erau tăiați în bucătărie. Altceva a fost deranjant, pentru mine. Enervanta dorință de a servi clientul cu ”ceva deosebit”, cu o re-interpretare a clasicilor. Da, sînt ouă ochiuri, dar hai să le tăiem în felii subțiri, da, avem pîine prăjită, dar nu mai punem chutney, punem...mozzarella, în loc de cîrnați punem bacon (sort of), pe care o tăiem tot subțire. Dacă tot numiți această farfurie english breakfast, atunci păstrați-o așa. Toate au un rost. Ouăle trebuie să fie moi, astfel ca gălbenușul să curgă frumos, să poți mușca din pîinea pe care ai înmuiat-o în chutney, să pui gălbenușul vîscos pe cîrnați și așa mai departe. Ceea ce am mîncat nu era rău, dar era fad, nimic nu oferea plăcerea unui mic dejun într-o amieză tihnită de sîmbătă. Eram, mai degrabă, în timpul săptămînii, potolindu-mi foamea între două ședințe de...orice-ar fi. Bine că nu ”servesc” așa ceva, ședințe, adică. Plus, de fapt, minus, cartofii erau reci; temperatura întregii farfurii era călîie. Noroc cu prețul, care a fost rezonabil, 16 lei. Ceea ce nu pot spune, deloc, despre prosecco, pe care am plătit 22 lei. La Veneția, în timpul festivalului de film, plăteam 2,5 euro pe un pahar similar, înăuntrul Palatului festivalului. Indecent, blînd spus. Un mic jaf, direct spus. Recunosc, nici n-am întrebat cît costă...
Între timp, au apărut alți clienți, oameni din clasa mijlocie, care profitau de vremea frumoasă pentru o ieșire într-un loc agreabil. Pentru că asta este ad hoc bistro. Și tocmai de aceea am să-i mai dau o șansă, pentru că eu cred că merită și pentru că, totuși, un singur fel de mîncare e cam puțin pentru o imagine de ansamblu.
Am ieșit pe Calea Victoriei, însorită și liniștită, pe la 2pm. Eram ușor nemulțumit și mai aveam două ore pînă să înceapă filmul. Ce-ar fi să trec prin Piața Amzei...

FlorinB