Iată

Vineri după amiază,printr-un București plouat și posomorît,încerc să găsesc un loc plăcut și cald și primitor, unde să mănînc ceva bun și care să-mi placă îndeajuns cît să scriu despre. Sînt prin zona străzilor Știrbei Vodă-General Berthelot și mai am destul timp pînă la întîlnirea cu elevii liceului Sf. Sava (prima în cadrul proiectului Education a l'image),pe care eram curios să îi întîlnesc la discuția despre A fost sau n-a fost. Mergeam pe strada General Budișteanu uitîndu-mă la casele frumoase,dar cam neîngrijite,cînd privirea mi-a fost atrasă de o curte a cărei poartă deschisă era ca o invitație către descoperiri și întîlniri care să devină amintiri. Mă apropii și observ,în stînga,pe iarbă,un...rinocer pitic și mov. Stătea liniștit și privea curtea,oamenii,casele veghind,parcă,la liniștea și bunăstarea locului. Părea coborît,sau,mai degrabă,ieșind din pădurile Narniei. Senzația pe care o aveam era că sînt acolo unde trebuie să fiu și că am găsit ceea ce căutam. Aici e momentul să spun că la intrarea în această curte minunată,pe unul dintre ziduri,era o placă pe care scria Voila (strada General Constantin Budișteanu 18). Acum,cînd scriu,nu-mi amintesc dacă e mentionat și cuvîntul ”Bistro”,sau ceva de felul ăsta. Probabil,da. În curte sînt mai  multe case,dar cea din fața mea mă interesa,cea pe care o veghea prietenul mov. Cu aspectul ei interbelic,cu ferestrele mari și cu scara micuță care conducea la o intrare dincolo de care zăream mese,scaune și rafturi cu sticle de vin,simțeam că am nimerit într-un loc care avea să-mi placă și care va fi mai mult decît un simplu spațiu de ”luat masa”. Dinăuntru,o domnișoară simpatică mi-a făcut semn să intru prin lateral. Cum am deschis ușa,privirea mi-a fost atrasă în jos (nici acum nu știu de ce...) de un portret al lui...Ceaușescu. Aolică,unde am nimerit? Am înaintat prudent,sperînd că micul rinocer mă va proteja de fantome. Mai era ceva care m-a dus cu gîndul la anii ”80: mirosul. Mirosea ca într-o casă din acei ani,a vechi,dar într-un mod plăcut,neagresiv,ca mîngîierea bunicii care mă liniștea cînd visam urît. Încăperea mare,înaltă era mobilată în stilul anilor de care pomeneam,astfel că totul îmi era foarte familiar,cu mici diferențe. Totul părea vechi și nou,în același timp,suficient cît să mă intrige.

În plus,nimic nu părea a semăna cu un bistro. Unde oi fi nimerit? Tabloul,mobila,rinocerul,cred că ușa era,de fapt,a dulapului care mă trimisese nu în minunata Narnie,ci în România dinainte de Revoluție. Numai de n-ar apărea vreun securist care să-mi ceară buletinul...Am înaintat în mijlocul camerei,gîndindu-mă pe care dintre cele trei-patru uși să intru,cînd am văzut sus,deasupra intrării principale asta

”Piticu”,sigur,nu ar fi acceptat acest cuvînt al pierzaniei capitaliste să troneze într-o casă. Buun,deci sînt într-o casă de oameni normali,din secolul 21. Mai rămînea să găsesc bistro-ul. Dar,nici nu-mi venea să plec fără să aflu mai multe despre acest ținut,parcă,uitat de timp. O tînără doamnă se apropie și îmi spune că tot ce văd este mobilă din acei ani ”80,dar restaurată. Firma care face asta se cheamă Eclectico Studio,iar patronul este într-o cameră. Vorbesc cu dumnealui și rămîne să-l caut,pentru că am și eu cîte ceva prin casă tocmai potrivit(e) pentru restaurare. Mă simt norocos,fiindcă mă tot gîndeam să fac un lifting îmbătrînitelor șifoniere,mese și recamierului care mă înconjoară cu blîndețe de la naștere. Merită.

Deocamdată e timpul să pun nostalgia pe ”Hold” și să intru în bistro. Sînt două camere,nu foarte mari,cu pereții curați,dar lăsați la vedere,adică gri,fără nici un fel de adăugire (lavabilă,tapet,sau altele de felul ăsta). Efectul e remarcabil,pentru că tot ce este agățat pe aceștia este mult mai vizibil,mai atrăgător și,cumva,mai jucăuș. Simplitate și eleganță. Îmi place foarte mult. În prima cameră este și barul propriu-zis și două,sau trei mese. în cealaltă sînt patru,sau cinci,toate din mobilier funcțional și comod,colorat,aș spune confortabil. Meniul,vorbesc chiar despre obiectul ca atare,este și el în ton cu ansamblul,astfel că totul respiră un aer tres chic. Se fumează și îmi aprind pipa.

Privesc fumul cum cucerește candelabrul și oglinda,iar imaginea asta mi se pare seducătoare. Simpatica domnișoară care m-a ghidat către intrarea în casă îmi recomandă burgerul zilei. O ascult,fără să zăbovesc,cum de obicei fac,asupra meniului. Oricum,există și o tablă pe care sînt scrise recomandările zilnice,în buna tradiție a bistro-urilor pariziene. Cred că am citit supă de linte,porc cu tagliatelle și...încă ceva. Mai sînt două mese ocupate,există wi-fi,muzica franțuzească în surdină acompaniază gîndurile pînă cînd,brusc,acestea dispar și lasă locul privirii,mirosului și gustului:sosise burgerul!

Semnul de exclamare pe care l-am așezat la finalul ultimei propoziții are rostul lui. După cum vedeți,arată bine,foarte bine. E mare,carnea de vită e suculentă (l-am cerut medium rare spre rare),nu e agresat de mirodenii inutile,e acoperit de brînza care s-a topit la căldura cărnii,iar legumele obligatorii completează,prin textura și prospețimea verde,gustul pe care îl aștept de fiecare dată,dar pe care nu-l regăsesc întotdeauna. E servit cu o folositoare salată verde alături (rucola și altele asemenea) și este așezat pe o pseudo-tavă care seamănă cu ceramica nefinisată,un soi de ardezie subțire. Efectul e asigurat. Deși am tacîmuri,îmi folosesc mîinile,pentru că doar așa simt că mănînc un burger cum se cuvine. C mon,e burger,definiția modernă a fast food-ului,cuțitul și furculița sînt inutile,ridicole uneori. Mon Dieu,que  c est bon! Zemos,gustos,savuros,aș spune că nu-i lipsește nimic. Și,totuși,ce-a vrut să spună prin ”burgerul zilei”? Întreb. Răspunsul e că variază celelalte ingrediente: într-o zi e brînză cu mucegai,într-alta e cheddar și tot așa. Ingenios și simplu. Efectul e că gustul principal rămîne același cu care ne-am obișnuit și pe care-l căutăm,dar simțim,în fundal,ceva deosebit ce ne trezește puțin din amorțeala banalității. Timpul trece repede și m-am trezit că se apropie ora întîlnirii cu elevii de la Sf Sava. ce bine că-s aproape. Plătesc (32 lei pentru burger) și îmi spun să revin pentru desert,mai ales că aflasem de o tartă cu lămîie și mac.
N-o mai lungesc inutil. După un dezamăgitor cvasi-monolog cu acești adolescenți blazați,mă așez la o altă masă (în camera cu barul) și cer desertul de care pomeneam (13 lei). Între timp vorbesc cu Nicholas,care cred că este proprietarul acestui fermecător bistro. Aflu că e deschis de un an (aprox),că folosește ingrediente atent alese,o mare parte venind din Franța (brînzeturile,vinurile) și că a vrut să ofere bucureștenilor un loc unde să vină și să mănînce cu plăcere,cu un preț decent. Eu spun că a reușit. Vorbim de vinurile franțuzești și îmi oferă să gust dintr-un Gewurztraminer,spunîndu-mi că voi fi surprins. Mie nu-mi plac vinurile albe,adică nu am în casă,nu cumpăr și nu mă (prea) interesează conjugarea,obligatorie,zice-se,acestor soiuri cu anumite mîncăruri. De aceea,încerc ”albele” doar la degustări și,rareori, la insistențele unor prieteni. Pe scurt,mai mult din politețe,am acceptat oferta lui Nicholas (sper că i-am scris numele corect) și,trebuie să recunosc,am fost plăcut surprins. Eu asociez acest soi cu dulcegăria înțepătoare,deranjantă. E(ra),pentru mine,un vin mult prea sprințar. Nu și acesta. Deși păstra nota distinctă a soiului,tonul era mai serios,se cumințise. Trecuse,cumva,de vîrsta adolescenței zburdalnice și începuse să se maturizeze,dar nu complet. Nu era rău deloc. Gata,suficient. Cerusem un pahar cu vinul lunii recomandat de Voila,Bodeaux AOC 2011/J. Fleury (15 lei),un roșu blînd,cu abia perceptibile note de fructe. Un roșu curat franțuzesc,l-aș numi. Știu,ar fi trebuit să fie însoțitorul perfect pentru burger,dar m-am grăbit să comand,atunci...vodcă (Wyborowa,8 lei/40 ml...). Nu trece mult timp și după cîteva minute,voila

Nu știu cum vedeți dumneavoastră această felie,dar eu,cînd mi-a fost așezată în față,culoarea și textura (la prima vedere),m-au dus cu gîndul la o felie de...drob. Din fericire,gustul diferea. Era,în fapt,o tartă cu blat și compoziție sfărîmicioase,cu ingredientele bine echilibrate,în al cărei gust distingeam și lămîia și macul. Frișca fină de alături (home made) atenua ușoara asprime a tartei și îi înlesnea alunecarea. Nu ocoliți semințele de cardamon așezate lîngă tartă,alt detaliu care conturează stilul acestui bistro.

Nu termin fără să vă spun că gazdele (și un tînăr,foarte priceput și politicos chef) mi-au oferit să gust și din porcul cu tagliatalle de care pomeneam la început, Delicioase! Asta înseamnă un singur lucru: I ll be back! Sper să vă găsesc la una dintre mese. 

A bientot,

FlorinB