Such a Perfect Day

Lou Reed spunea 
”...drink Sangria in the park
and then later
when it gets dark,we go home

Just a perfect day
feed animals in the zoo
Then later
a movie,too,and then home...”.

Cum să vă spun altfel decît că,pur și simplu,am avut o astfel de zi. Nu,nu am hrănit animale la zoo,nici nu am băut Sangria în parc,dar,am fost la film,care mi-a plăcut foarte mult și,cînd s-a înserat,am mers spre casă. Filmul este The Lego Movie,o reîntoarcere la vîrsta cînd cea mai mare grijă era să inventez ceva mai caștocan și mai gogonat decît prietenii cu care mă jucam pe Imper,strada vechiului și protectorului cartier Pantelimon. Nu,n-am avut niciodată,n-am văzut niciodată și n-am atins niciodată,la vremea pantalonilor scurți și a primei biciclete nici măcar o singură ”pietricică” multicoloră a celebrului joc scandinav. Era,atunci,la fel de inaccesibil ca o ciocolată Toblerone.Sau,ca o sticlă de Coca-Cola. Sau,ca un televizor color. Ok,ați prins ideea. Cu toate astea,după ce am văzut pentru prima oară (într-o revistă Pif) ce minunății se puteau construi cu micile cărămizi din plastic,am jinduit toată copilăria să am așa ceva. N-a fost să fie. Tocmai de aceea,acest film este,pentru mine,visul devenit realitate. Tocmai de aceea,finalul plin de învățăminte politically correct nu mi-a făcut gura pungă,cum,de regulă,se întîmplă cînd mă izbesc de această enormitate conceptuală a gîndirii pietrificate.
Am ieșit de la film pe la 4pm și am invitat o foarte bună prietenă,și foarte frumoasă,la un prînz întîrziat. Mai degrabă a fost o cină. Am vrut,inițial,să mergem la Amada,restaurantul pescăresc din Piața Rosetti,dar era închis. Apoi,mi-am amintit de Zavat,un loc în care mai fusesem și care-mi plăcuse destul de mult. Am ajuns după o plimbare lejeră printr-un București binecunoscut,dar suficient de însorit cît să fie plăcut. La parter nu se fumează,iar eu îmi iubesc prea mult viciile (citește pipa și trabucurile) cît să fac efortul escaladării celor douăzeci și ceva de trepte pînă la masa de la etaj. Nu erau prea mulți clienți,așa că ne-am așezat la fereastra de la care se vedeau casele și curțile străzii Popa Nan,care mai păstrează,calm,amintirile unei lumi simple și demne. Timpul trece frumos și ne împrietenim cu el. Nu-l zorim,îl primim lîngă noi și îl invităm să ne spună povestea noastră,așa cum este și așa cum nu a fost. Răsfoim meniul și îi recomand prietenei mele sardinele pe grătar. Neapărat. Îmi plăcuseră de fiecare dată. E un fel simplu,dar eu nu mă satur niciodată să-l comand. Ar mai trebui să mai luăm dovlecei pane și,poate,ceva icre. Dar și zacusca de pește ne face cu ochiul. La fel și haloumi pe grătar. Of,plăcută nehotărîre. Pînă la urmă au fost sardinele (20 lei),dovleceii pane (12 lei),o gustare pescărească (35 lei)  și haloumi pe grătar (14 lei). Plus un ceai verde,o vodcă și un pahar cu vin alb,demisec. A,da,și pită grecească (2,50 lei).

Arată bine,nu? La fel de important,miros bine și sînt gustoase.
Între timp,cuvintele făceau ce știu ele mai bine să facă,așezau trecători atunci cînd ne așezăm,din ce în ce mai confortabil,pe malurile noastre tăcute. Vorbeam și mîncam,ne bucuram de o masă reușită,fără fasoane,dar pregătită cu atenție și cu plăcere. Sardinele au fost patru pe farfurie,calde și rumenite,peste care e nevoie să arunci,doar,cîțiva stropi de lămîie. Detaliul care le-ar fi făcut desăvîrșite,și care lipsea,era aroma specifică grătarului în aer liber,pe lemne. Și,eventual,masa așezată într-un mic port,uitat de Mediterană. Chiar și așa,nu aveam motive să ne plîngem,mai ales că și celelalte farfurii erau îmbietoare. Da.dovleceii sînt bine rumeniți și scurși de ulei,ușor crocanți la exterior și fragili în interior,consistența gumos-elastică de haloumi este bine subliniată de urmele și aroma tigăii,iar pita grecească (seamănă,cumva,cu lipia noastră,dar e mai densă) e foarte potrivită pentru icrele și zacusca de pa platou. Recunosc,acestea nu ieșeau în evidență,dar acesta e un lucru bun,pentru că erau,de fapt,complementare cu vedetele mesei. Peștele marinat de pe platou avea calitatea de a nu atrage atenția,cu tot dinadinsul,asupra lui,adică nu era înecat în oțet. Poate că ar fi fost potrivit să beau vin alb,sau roze,dar,mă știți,nu beau decît vin roșu și acela,totdeauna,nu din podgoriile românești. Deși,în ultimele săptămîni,am tot încercat cîteva soiuri d-ale noastre. Voi reveni.
E destul de simplu să aflați dacă mîncarea a fost bună;trebuie să urmăriți culorile,sau,mai precis,dispariția lor și invazia albului. Încet-încet,farfuriile se lasă dezgolite și asta nu e,deloc,rușinos. E dovada supremă a reușitei,e apoteoza,e climaxul. Cu cît mai mult alb,cu atît mai bine,mai plăcut și mai gustos. De accea cred că vesela trebuie să fie,obligatoriu,albă. Creează tensiune,prelungește preludiul și oferă satisfacția finală. La Zavat așa a fost.
Într-un anume fel,ne puteam lipsi de dulcegăria finală,dar,dacă tot eram prin zonă (Mediterană,adică),ce-ar fi să închidem cu

baclava (15 lei),la două lingurițe,firește. După cum vedeți,porția e mare. Și are de toate cele de folosință în această alcătuire clasic balcanică,i-aș spune. Poate prea multe,pentru că,așa cum bine a observat însoțitoarea mea,simțeam cum un întreg roi de albine ratase stupul și livrase mierea pe desertul nostru. Aici trebuie să recunosc faptul că,probabil,sînt și eu,puțintel,vinovat. Am întrebat dacă e dulce și acoperită de sirop,așa cum îmi place...Să zicem că au vrut să fie siguri. Una peste alta a fost bine,a fost frumos,a fost gustos.
Am mers pînă la capăt de Popa Tatu și dincolo de el.
”...and then home”

FlorinB